Îl văd de departe, de la cîteva sute de metri. Sînt pe cealaltă parte a străzii, trec prin dreptul privirii lui, știu că mă observă, e atent, stă în poartă vigilent și nu-i scapă nici trecerea mea. Ne pîndim reciproc, eu știu asta, nu știu dacă și el știe. Pentru mine e un joc, pentru el e un job sau poate doar un sens pe care îl dă zilei, săptămînii, nu îndrăznesc să cred că înseși vieții. Mai merg vreo două sute de pași, pînă spre capătul străzii, printre elevii tot mai buluciți pe trotuarul îngust: două licee de centru, față în față, Universitatea Tehnică, alte vreo cîteva facultăți, toate pe o rază de cîteva sute de metri, și alte instituții din jur încep să absoarbă ca niște aspiratoare cu pîlnii sute sau poate mii de vietăți care își încep acum ziua. Micul meu ritual zilnic cere să merg pînă spre capătul străzii, acolo unde o mică afacere de familie oferă soiuri de covrigi și de cornuri, cafele. Aștept răbdător la coadă, unde se întîmplă adesea să fie și elevi care mă salută, aproape niciodată vreo colegă sau vreun coleg. Iau cornul cu cîrnat picant și brînză topită de fiecare început de zi, apoi mă întorc. Uneori amîn cîteva minute și mai intru într-o altă dugheană, de unde iau o cafea: e mai ieftină cu un leu decît la covrigăria anterioară, îmi place însă gustul ei, nu prețul e cel care a decis. Și e mai scumpă cu 50 de bani decît cea de la aparatul din sala profesorală. Care îmi place, de asemenea. Nu-s un tip mofturos la cafea, oricum am mai băut una acasă, la ibric, căci mi s-a stricat espresorul și, dintr-un fel de nevoie de nou obicei, am redescoperit gustul celei turcești.
Cu cîteva zeci de pași înainte îl văd iar. Mă observă și el, de la distanță, cu coada ochiului. Sporovăiește cu cineva. Poate cu vreun coleg profesor mai jovial, poate cu vreun părinte sau poate mustră vreun elev. Știe bine ce are de spus, mai ales elevilor. Nu prea ezită. E ferm, autoritar. E îmbrăcat simplu, ca omul oarecum nevoiaș, de la second sau din Piața Mărăști. Mă pîndește, așadar, și cînd sînt aproape, se preface că privește în altă direcție. Îl salut tare, un bună dimineața sau bună ziua aproape strigat, ca să nu se poate preface că nu aude. Face parte din joc. El răspunde încet și supărat, grav, cu vocea lui joasă, puțin înfundat: bună ziua. Privirea și-o îndreaptă doar vag spre mine, așa, cu coada ochiului. Dacă cumva îl prind în cușculia lui, poate cînd nu am ore de la opt, întoarce ușor privirea, nu de tot, căci datoria îi cere totuși să aibă atenția spre intrare. Sînt ușor în încurcătură atunci, căci nu pot striga așa de tare încît să pătrund prin sticla care-l protejează. Mă mișc mai încet, fac pașii mai largi, căci sper să îl oblig să privească spre mine, să dau și eu din cap, să-l forțez să dea și el. Uneori îmi iese. Nu știu cum se face, aproape ori de cîte ori ajung eu poarta e deschisă, deci nu e obligat să privească spre mine, ca urmare a soneriei pe care eu să fiu nevoit să o declanșez. Probabil că e atent și o deschide dinainte. Trec, cum spuneam, cu pas rar, cu cornul în mînă.
M-ar mustra, îl simt, dar nu știe cum, totuși, mai ales acum. Nu-i sînt la dungă, așa cum știe el că ar trebui să fiu. Mi-a spus cîndva că un elev n-avea carnet la el. Și, de fapt, n-avusese nici în alte zile. Petrică, să-i spunem, și-o cam luase în cap și omul meu avea impresia că e nepermis. Mi-o spusese cu atîta determinare, cu un ton atît de ridicat și de intens a reproș, încît pe moment mă supărasem. De ce ridică tonul la mine? O să-i spun, firește, lui Petrică, ăștia de-a șasea, așa mici cum sînt, îți scot peri albi cîteodată, e drept. Dar nu-i cazul nici să exagerăm, sînt copii buni, și-apoi, nu-i nevoie nici să mă ia pe mine la rost. Omul s-a supărat, iar mie, de fapt, îmi pare rău că m-am burzuluit. Dar am cîștigat de atunci acest joc al pîndei. Știu că nu-i place nici geaca mea de piele, n-aduc deloc a scrobeală profesorală clasică. N-am costum, n-am cravate. Nu cadrez. Și asta mă amuză tot mai tare. De spus, nu-mi mai spune nimic. De fapt, cum s-a văzut, de-abia mă salută. Dar vrea să știu că de-abia mă salută, că în salutul lui e mustrare. E mustrarea unei alte lumi, pe care o știu și eu, nu-i vorbă, o lume cu un apret special, ale cărei urme nu sînt cu totul dispărute. Și nu e nimic rău în asta. Domnul M., să-i zicem, portarul, nu consimte ca profesorul să aibă geacă de piele – firește, aici mă alint – și să ia apărarea elevului, a cărui datorie este să prezinte carnetul la intrare. Domnul M. îl știe bine deja pe Petrică, nu se pune problema să nu îl recunoască. Dar regula e regulă și, dacă stau să îmi amintesc bine, nici eu nu puteam intra în școală fără numărul matricol cusut pe mîneca vestonului.
Nu știe domnul M. că nu-i port pică, ci din contra, că mă amuz. El vrea să îmi arate mereu că nu consimte. Nu știe domnul M. că mi-e simpatic, la drept vorbind. Îl salut mai mult cu forța și, după ce iau colțul clădirii, dau nas în nas poate, într-o alveolă a acesteia, dacă e pauză, cu Andrei să-i spunem, elev într-a XII-a. E frumos, cuminte și respectuos. S-a ascuns aici, de fapt cam la vedere și cam riscant, să fumeze. Mă uit întrebător la el, cum de are, totuși, curajul să fumeze tocmai aici? Dom’ profesor, dincolo, unde se fumează, îs prea mulți elevi, e prea înghesuială, vă rog să mă-nțelegeți. Andrei e major, termină imediat liceul. Îl întreb dacă a văzut cum a ars catedrala Notre-Dame din Paris. A văzut. Îi spun că am vizitat-o o singură dată, cînd eram cam de vîrsta lui, de fapt cu un an mai mic. Am avut acum cîteva săptămîni gîndul că în această primăvară ar fi posibil să mai ajung pe acolo. N-a fost să fie, iar acum a ars catedrala din temelii, n-o voi mai vedea niciodată. Pe domnul M. însă îl voi mai saluta o vreme, zilnic, mai mult cu forța, mai mult hîr-mîr. Apoi, într-o zi, poate îmi voi pune un sacou și o cravată și-i voi aduce, din Paris, o carte poștală cu Notre-Dame. Sînt sigur că atunci mă va ierta și îmi va întoarce salutul cu un zîmbet.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
Foto: Peter Haas, wikimedia commons