Deşi piaţa de carte din România e axată în principal pe traduceri, deşi cele mai multe edituri trăiesc (sau doar supravieţuiesc) din cărţile traduse, traducătorii înşişi sînt neglijaţi, vulnerabili şi săraci. Traducătorii români au tariful cel mai mic din Europa. Onorariile percepute în România se situează undeva la 2 euro pe pagină. Media europeană e de 12 euro, însă onorariile depăşesc, în unele ţări occidentale, chiar şi 20 de euro pe pagina tradusă. Explicaţii pentru această situaţie sînt destule: piaţa de carte e în declin, tirajele cărţilor sînt mici, preţurile de-abia acoperă cheltuielile, difuzarea e proastă, librăriile returnează banii pe cărţile vîndute cu mare întîrziere (asta, dacă nu intră în faliment şi nu mai plătesc nimic). Ar fi şi soluţii, numai că, orbiţi probabil de criză şi în goana după cîştig, editorilor le lipseşte curajul să le aplice. Ar putea, de pildă, să scoată titluri mai puţine pe care să le vîndă mai bine. Sau să crească preţul per exemplar. Sau să caute soluţii alternative de difuzare. Una peste alta, piaţa de carte merge prost, iar traducătorii par ultima verigă a sistemului.
Sînt într-o poziţie vulnerabilă şi incapabili să negocieze, căci au devenit dispensabili. Dacă refuză condiţiile unei edituri, oricînd se va găsi alt traducător dispus să accepte un tarif mai mic. Fiindcă editurile vor căuta mereu soluţia mai ieftină, nu pe cea mai bună. Iar preţul mic duce la pauperizare şi la deprofesionalizare.
Pînă nu demult, România era singura ţară europeană care nu avea o asociaţie profesională a traducătorilor. Anul trecut, atunci cînd s-a lansat, Asociaţia Traducătorilor Literari din România (ArtLit) şi-a propus să reprezinte interesele traducătorilor şi să schimbe raportul de forţe în relaţia cu editurile. Astăzi, ArtLit are în jur de 60 de membri. E prea puţin pentru a atinge masa critică, dar e un bun început.
De Ziua Mondială a Traducerii (30 septembrie), ArtLit a organizat o întîlnire în care şi-a propus conştientizarea cititorilor cu privire la meseria de traducător. Şi acesta e un bun început, căci majoritatea cititorilor ignoră procesul de traducere.
Consiliul European al Asociaţiilor de Traducători Literari (CEATL), la care ArtLit vrea să se afilieze, rezumă, în şase comandamente, bazele relaţiei dintre editor şi traducător. Aceste reguli, acceptate la scară largă de editorii din Europa occidentală, au consolidat statutul traducătorilor şi contribuie la profesionalizarea lor. 1) Cesiunea drepturilor trebuie să fie limitată pe o perioadă de cel mult cinci ani. 2) Remuneraţia traducătorului trebuie să fie echitabilă. Onorariul trebuie să îi permită traducătorului să trăiască decent, astfel încît să poată livra o traducere literară de calitate. 3) La semnarea contractului, traducătorul va încasa un avans de cel puţin o treime din valoarea onorariului stabilit, urmînd ca la predarea traducerii să primească restul de plată. 4) Editorul va publica traducerea la termenul stabilit în contract, cel tîrziu la doi ani după predarea manuscrisului. 5) Traducătorul are dreptul să participe echitabil la exploatarea operei sale prin obţinerea drepturilor de autor încă de la primul exemplar vîndut. 6) Numele traducătorului (autor al traducerii) va fi menţionat peste tot unde apare numele autorului operei originale. Dintre aceste comandamente, doar ultimul este acceptat şi respectat de toate editurile. Toate celelalte sînt încălcate frecvent, cu sau fără conştientizarea abuzului. Adesea, nici măcar victimele – adică traducătorii – nu-şi dau seama că le sînt încălcate nişte drepturi.
Una dintre misiunile ArtLit ar trebui să fie tocmai aceea de a le vorbi traducătorilor despre aceste drepturi. Şi, înainte să propună o negociere a tarifelor, să convină asupra respectării universale a principiilor CEATL.
Adevarul.ro
