Fiind o statornică cititoare a Dilemei, încă de la naşterea ei, îmi permit să vă scriu cîteva gînduri în legătură cu predarea religiei în şcoală.
Îmi amintesc cum, în studenţie (am absolvit Filologia clasică), literatura latină şi literatura greacă se blocau brusc la creştinare: autorii păgîni, da; despre cei creştini, chiar contemporani cu aceştia, nici nu se pomenea că există. Dacă unul se creştinase la un moment dat, se studiau doar operele dinainte de acest moment – spre amuzamentul amestecat cu dispreţ al unor vest-europeni, nu neapărat religioşi.
Pledoariile pătimaşe pentru scoaterea religiei din şcoală nu pot să nu mă trimită cu gîndul la acele vremuri, în care „dumnezeu“ trebuia scris cu literă mică, iar mănăstirile trebuiau neapărat numite „ctitorii“.
Am eludat apoi bariera, totuşi, citind cu studenţii fragmente din Noul Testament în limbi mai... exotice (armeana veche): dincolo de declinare, conjugare, vocabular comparat, mulţi rămîneau uimiţi de o frumuseţe care li se descoperea. La un seminar de poezie latină medievală, dublam textele religioase cu unele de alt tip şi le spuneam studenţilor ca, dacă apare cineva străin, să pună iute deasupra foaia cu – să zicem – In taberna quando sumus... Aşa au trecut, semiclandestin, de la bogăţia de imagini a lui Prudentius, la claritatea de cristal a versurilor lui Toma d’Aquino. Le-a plăcut, i-a îmbogăţit, nu i-a deranjat cu nimic, nici măcar pe studenţii atei, dacă vor fi fost.
Acum, că e libertate, cu atît mai mult copiii, tinerii ar trebui să aibă acces la un mod de a gîndi şi trăi care a contribuit atît de mult la cultura universală. Să poată înţelege din Bach nu doar despre ce e vorba în Cantata cafelei, ci şi în Matthaeus – sau Johannes-Passion; sau chiar cine e personajul din Jesus Christ Super-Star. Să înţeleagă ce se întîmplă într-o pictură de Giotto, ce este o Pietà, ce se află pe pereţii de la Voroneţ, ce se întîmplă într-o catedrală. Să înţeleagă de ce un roman american se cheamă La Est de Eden sau Absalom! Absalom!. Aşa că studierea religiei în şcoală mi se pare un act cultural indispensabil.
Cu condiţia să fie un act cultural, fără confesionalisme (cateheza îşi are locul la biserică), fără denigrări la adresa celor care sînt „în altă barcă“, fără ceea ce numea cineva „teologia arţagului“.
Dacă religia este predată cum se cuvine, n-ar trebui să apară „crize“ atunci cînd la lecţia despre originea omului un copil spune ritos „Pe om l-a făcut Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa“. Dacă la o lecţie de anatomie, cînd profesoara ar spune că omul este alcătuit din muşchi, oase etc., un copil ar întrerupe-o exclamînd „Nuuuu, omul e făcut din atomi şi molecule!“, de bună seamă că ea ar şti să-i explice că ambele afirmaţii au sens, din puncte de vedere diferite (ca să nu mai spunem că, pentru destui savanţi biologi de azi, darwinismul e tot mai departe de a fi o dogmă!).
După peste patruzeci de ani petrecuţi în învăţămînt, unde am predat mereu cîte ceva legat într-un fel sau altul de religie, iar, din 1991 încoace, legat direct de Biblie, experienţa îmi permite să afirm că se poate preda religie în aşa fel încît nimeni să nu se simtă jignit, discriminat, înspăimîntat, ci, dimpotrivă, oricine, de orice confesiune sau religie, ori ateu, să se poată bucura de un plus de frumuseţe şi, îndrăznesc să spun, de un mesaj contagios de iubire.
Francisca Băltăceanu este specialistă în filologie clasică şi ebraică, profesor invitat la Universitatea Bucureşti.
