A început legendarul Tur al Franţei. Ce haz mai are să ne uităm la Turul unor dopaţi care traversează Franţa?

Din mult mai multe motive decît cele pentru care continuăm să ne uităm la politicienii care ne mint programatic, vizităm doctorii despre care ştim că ne pot omorî şi continuăm să dăm flori învăţătoarelor deşi înjurăm educaţia. O facem pentru că avem nevoie, şi din ipocrizie. Ne place şi ne minţim. În naivitatea mea, aduc la bară încă un martor: bunul simţ al ciclismului raportat la flegma profesională a semi-beatului Piquet în timpul paradei Spaniei. Ştim că Turul Franţei e plin de dopaţi pentru că, la un moment, cineva s-a hotărît să spună adevărul. Apoi altul, şi încă unul, şi mai mulţi. Alţii tac, se dau virgine. Turul Franţei contra restul sporturilor e ca o femeie frumoasă cu acnee vs Bianca Siliconeanu: te gîndeşti că celei dintîi poate i-o trece. De fapt, cei mai mulţi nu se gîndesc deloc. Se lasă luaţi de sub nivelul mării şi duşi peste plapuma norilor. Între care e plin de lavandă şi sînge, mori de vînt, comori şi contadori. Să nu ne mai uităm la Tur din cauza dopajului? E ca şi cum ai ignora Franţa pe motiv că pe la 1793 se tăiau acolo mai mulţi oameni decît porci.

Fotografie de Robert Capa, Turul Franței, iulie 1939