Cuvîntul tobă a intrat în mai multe locuţiuni, expresii şi proverbe, care dezvoltă asocieri diferite pornind de la sensul său de bază. Lipsa de legătură imediată între scenariile şi imaginile pe care le evocă termenul este singura explicaţie pentru aparenta nemotivare a unor expresii; altminteri, luat în parte, fiecare dintre scenarii e destul de transparent. Cuvîntul apare, popular, şi în forma dobă, mai apropiată de etimon (maghiarul dob). Cele mai multe expresii şi zicători pornesc de la funcţia obiectului şi de la contextele sale istorice de folosire: a bate toba înseamnă „a face public, a vorbi (prea) mult despre ceva“ – cu referire, desigur, la un sistem tradiţional de anunţare a veştilor. Stelian Dumistrăcel, în dicţionarul său de expresii româneşti (Pînă-n pînzele albe, 2001), descrie în detaliu practicile tradiţionale care motivează bătaia tobei în sat şi la moară. Producerea de sunete mai mult sau mai puţin muzicale e relevantă în cele mai multe cazuri: ca acţiune inutilă („a bate toba la urechea surdului“, Zanne, Proverbele românilor, II, 754) sau contraproductivă („cu doba nu prinzi iepuri“, Zanne, IX, 628). În asemenea construcţii, toba poate fi substituită de alte surse de sunete, ca şi în ironica formulă „cearta fără bătaie e ca nunta fără tobă“ (Zanne, VII, 608). Uzul social al tobei – la anunţarea unor veşti oficiale, la scoateri la licitaţie etc. – este prezent în mai multe dintre proverbele adunate de Iordache Golescu, în variaţii pe tema corupţiei din administraţie; e vorba de atribuirea posturilor prin mituire, fără prea multă discreţie: „slujbele să nu le vinzi ca la mezat, cu toba“ (Zanne, VIII, 570); „slujbele pă tobă (cine dă mai mult) să dau“ (ibid., 567); „slujbele cu toba acolo se vînd“ (ibid., 317). La Anton Pann, toba apare şi ca un instrument drăcesc – „Trei lucruri poartă dracul: sulă, ipingea şi tobă“ (Zanne, 6, 579) –, povestioara versificată explicînd rolurile obiectelor: să îmboldească la rău, să ascundă temporar păcatele şi apoi să le dezvăluie public.

Ingenioasă e formula praful de pe tobă („nimic“), care trimite la imaginea instrumentului în plină utilizare, cînd, din pricina lovirii repetate, e clar că praful nu se poate aşterne. De altfel, instrumentul de percuţie evocă în primul rînd, prin modul lui de utilizare, bătaia. Legătura e transparentă în tobă de bătaie sau tobă de buşeli, expresii prezente la Ispirescu, la Zanne (în volumul IV), dar şi în dicţionarul academic al lui Laurian şi Massim: „tobă de bătaie – om bătut de toţi, înţeles împrumutat de la bătaia tobei de către un militar sau altcineva“ (1871).

Asemănarea dintre unele construcţii e înşelătoare: tobă de bătaie se bazează pe alte imagini decît tobă de carte, tot aşa cum a-i face cuiva spinarea (sau pielea) tobă (Zanne, IV, 667; la Creangă, „să-i faci (…) spinarea dobă“) e cu totul altceva decît a i se face burta tobă (Zanne, IV, 667). Dacă în primul caz contează acţiunea, gestul de a bate toba, în cel de al doilea definitorie este forma. În tobă de carte, tobă – „un tub larg şi scurt de lemn, peste ale cărui capete e o piele întinsă“ (Laurian şi Massim, Dicţionarul limbii române) – sugerează saţietatea, pielea întinsă şi forma de butoiaş fiind o imagine metaforică a pîntecelui plin. De altfel, tobă de carte (sau de învăţătură, de cultură etc.) e doar o variantă a expresiei care circulă destul de mult şi în forma burduf de carte. Iorgu Iordan explică această etimologie în Stilistica limbii române. Recipientul umflat, doldora de conţinut, e o metaforă atestată şi în alte combinaţii lexicale: tobă de bani şi chiar, în zilele noastre, tobă de fotbal („Tobă de fotbal. A furat meserie de la Ronaldinho, Beckam, Neville“, prosport.ro). În culegerea lui Zanne, expresia tobă de carte este descrisă ca avînd iniţial un sens ironic: „vrînd să ia în derîdere pre cel ce se laudă că ştie carte pe cînd, la drept vorbind, nu ştie nimic“ (V, 148). E formula comică din teatrul lui Alecsandri, în traducerea Chiriţei: tambour d’instruction. Astăzi, tobă de carte nu mai e foarte transparent pentru vorbitor, sunînd în română aproape la fel de ciudat ca în absurda traducere pseudofranceză. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).