Thierry van Cleemput? 

Întrebarea fiind atît de simplu exprimată, pot, deci, să-mi imaginez că vrea să zică orice. Dacă o merită belgianul pe Simona „a noastră“. Sau ce îl recomandă. Sau dacă e doar o soluţie pentru cînd Darren Cahill îşi va fi făcut plinul de familie. Sau de ce el şi nu Becker sau Agassi. Sau orice ne poate da prin minte. Şi orice e valabil. Şi nu valorează nici cît un serviciu de încălzire. Pentru că s-ar putea să nu existe nici o logică evidentă. Ceva pe care să putem pune degetul. În această lume închisă, mereu pe muchie de cuţit, cu mize uriaşe, cu influenţe colosale, multe lucruri se decid din motive inexprimabile în esenţa lor. Simplu spus, în cazul acesta, s-ar putea ca Simona să-l fi ales pe TvC pentru că i se potriveşte. Ce i se potriveşte? Să stea cu el. Să fie, din punct de vedere al tenisului, cu el. Conversaţia lui, observaţiile lui, profilul lui uman. În acest univers în care antrenorii sînt chemaţi la coaching pentru a primi doar îmbufnări, opoziţii scrîşnite la sfaturi, mustrări sau chiar acuzaţii vehemente, adică sînt folosiţi, vorba lui Darren, ca saci de box, firele compatibilităţilor pot fi invizibile. O jucătoare, azi, e un mecanism delicat, e ca o primadonă a filmului în anii ’50-’60, aproape de vîrf şi de prăpastie în acelaşi timp. Simona are nevoie alături de ea de cineva care să o înţeleagă în orice manifestare a caracterului ei în aceeaşi măsură în care îi trebuie un îndrumător tehnico-tactic. Van Cleemput, omul care l-a înălţat pe Boffin, cel mai bun produs al tenisului de băieţi belgian, a venit alergînd la chemarea ei, refuzînd din fugă să se mai ocupe de fostul lui elev. Ştiind perfect ce riscă să păţească. Simona e deja o mică legendă. O sirenă. Şi nimeni nu-şi astupă urechile.