Începînd cu 1989, decembrie nu mai este o lună simplă pentru români. Pe lîngă Crăciun și Revelion, prilejuri deja tradiționale pentru excese, alergătură, efuziuni și emoții, s-au adăugat tresărirea de Ziua Națională și exercițiul obligatoriu al evocării Revoluției. Așadar, unor obligații mai degrabă private (de fapt, generalizate) s-au adăugat obligații colective. Nobile pentru unii, formale pentru alții, de serviciu pentru cîțiva. Însă aceste obligații dau românului și o șansă anume, la care ține mult: aceea de a-și rescrie istoria. Pasiunea pentru istorie a românilor este direct proporțională cu dimensiunea acestei istorii: mică. Însă, cînd prind ocazia, „la o adică”, nu-i român să se dea la o parte cînd e vorba de istoria României. Iar decembrie a cam devenit „o adică”.

Despre 1 decembrie 1918 continuăm să vorbim în termeni emfatici, dar distanți. E ca și cum acel eveniment este atît de departe și atît de mare, iar noi sîntem atît de mici și atît de recenți, încît nu prea știm ce să facem cu el. Părerea mea este că 1 decembrie 1918, în ciuda cărților scrise, a filmelor făcute, a simpozioanelor și sărbătoririlor (am avut chiar Centenar!), a popularizării sale, rămîne un moment de istorie națională cu care nu știm bine ce să facem. Prea eroic, prea generos, prea luminos, prea vizionar pentru bieții de noi, mici cîrtițe orgolioase ale unei istorii meschine. O fi 1 decembrie Zi Națională, dar e clar că nu e ziua noastră, a celor de azi, a mea și a dumneavoastră, a celor de pe Facebook, de prin ONG-uri, din corporații sau de la Guvern – pare mai mult ziua altora, a unor strămoși cu care nu avem și, oricum, nu vrem să avem prea mult de-a face.

În ceea ce privește Revoluția din 1989, discursul public preponderent s-a modificat în anii care au urmat. La început, se vorbea mult și vibrant despre eroism, jertfă, curaj, demnitate regăsită, baricade și, doar marginal, despre comploturi, Malta, Gorbaciov, servicii ungurești, KGB, Securitate. În ultimii ani, discursul marginal a devenit principal, iar discursul altădată principal a devenit marginal. Și, vai, ridicol. De cîțiva ani, cum se apropie 22 decembrie, ziarele se umplu de dezvăluiri senzaționale, de tăceri rupte, de documente încă nevăzute de ochii opiniei publice, de revelații, de mărturii care, desigur, schimbă tot ce știam, nimic nu va mai fi ca înainte! În realitate, marile revelații sînt loc comun încă din anii 1990, căci, de fapt, se tot republică aceleași lucruri spuse/scrise de foști șefi sau agenți ai Securității. An de an, în decembrie, aceste aceleași lucruri ne sînt vîndute drept uluitoare revelații.

Încă de la început este de spus că a considera Securitatea drept un fel de tainiță a adevărului despre anii comunismului, inclusiv despre propria ei prăbușire, insultă nu doar memoria unui popor întreg, ci și minima inteligență. Nici măcar securiștii nu cred în adevărurile Securității, instituție special antrenată să camufleze adevărul, să mintă, să răspîndească zvonuri false, să calomnieze, să însceneze. E ca și cum NKVD-ul ar fi considerat sursa cea mai validă pentru adevărul despre regimul lui Stalin și Gestapo-ul sursa cea mai credibilă despre regimul lui Hitler.

Teza pe care Securitatea o tot repetă despre Revoluția din decembrie 1989 încă din primii ani post-decembriști este aceea a complotului internațional. Gorbaciov, cu binecuvîntare americană, l-a suprimat pe Ceaușescu. Poporul român, de fapt, nici nu s-a revoltat cu de la sine voință, ci a fost abil întărîtat de agenți ai puterilor străine, ca o haită de căței înfometați și proști. În general, disidenții anticeaușiști/anticomuniști mai mult sau mai puțin publici, susține Securitatea, erau agenți ai unor puteri străine. În ceea ce-l privește pe Ceaușescu, Securitatea are în general o părere bună despre el. Sigur, a greșit că n-a dat mîncare oamenilor și, la bătrînețe, devenise cam paranoic, era bolnav de diabet și complet confiscat de zgripțuroaica de nevastă-sa, dar în rest era un mare conducător de țară, un mare patriot. România însăși, în viziunea Securității, era foarte bine așa cum era înainte de 1990, poate cu acest neplăcut detaliu că nu prea găseai de mîncare. Asta ne și spun securiștii: dacă dădea Ceaușescu de mîncare poporului, nu cădea. Dar, în rest, era foarte bine! Noi eram un staul de vite malnutrite și au venit lupii și ne-au întărîtat la dezordine. Dacă eram vite bine hrănite, nu ascultam de lupi.

Ideea este că ceea ce s-a năpustit asupra țărișoarei în decembrie 1989 a fost mult prea mult pentru puterile oneste ale Securității. Așa că s-a retras în cazărmi. Apărarea Securității în privința represiunii din 16-22 decembrie și, apoi, în privința crimelor de după 22 decembrie este, după mine, de-a dreptul nerușinată. Ni se spune că Securitatea avea posibilitățile să declanșeze un adevărat măcel, dar n-a făcut-o. Pentru că nu ne-a măcelărit, deși putea, Securitatea merită, după unii, chiar un monument. Nu avem decît să mulțumim Securității că a ucis așa puțini dintre noi; putea mai mult, dar ne-a iubit.

Fără să fiu un scotocitor de arhive, cred, mai degrabă, că în cazul securiștilor mici și mari din decembrie 1989 a funcționat instinctul firesc de supraviețuire. Cu sute de mii de oameni în stradă, dacă Securitatea deschidea foc ar fi ucis, fără îndoială, mulți, dar nici nu cred că mai rămînea vreun securist în viață. Ordinul generalului Vlad de retragere în cazărmi nu exprimă deloc susținerea Revoluției, ci frica de a fi pe stradă, în văzul mulțimii, în acele zile. Așa că, dacă Securitatea se bate singură pe umăr acum că a evitat măcelul, ar trebui să mulțumească înzecit românilor că i-au lăsat să ajungă pînă azi, la 30 de ani de la căderea lui Ceaușescu, să o poată face. Așa haotic și nepregătit cum a fost, poporul român aflat în stradă în zilele lui decembrie 1989 a dat dovadă de o înălțătoare, aproape neverosmilă responsabilitate și maturitate, oprindu-se să-i linșeze pe cei care l-au chinuit și umilit.

Nu faptul în sine că Securitatea vorbește azi despre Revoluție mi se pare revoltător. În fond, și ei au dreptul să se exprime, și ei au dreptul să se apere, prezentînd evenimentele din unghiul care-i avantajează. Ceea ce mi se pare în neregulă este ridicarea punctelor lor de vedere la rang de adevăr istoric incontestabil – acest „a fost așa cum zice Securitatea” pe care, subtil sau de-a dreptul, gazetele pline de aceste dezvăluiri vor să ni-l vîre în minte.

Asistăm, de 30 de ani, la o pasare a responsabilității crimelor din decembrie 1989 între vechea armată și vechea Securitate. Părerea mea, de biet contemporan al acelor zile, este că ambele instituții s-au bălăcit în sîngele românilor. Și au făcut-o nu din vreo convingere, ci de frică. Uite-așa, bărbați cu stele pe umăr din „instituțiile de forță”, cum le place lor să spună, erau înfricoșați ca niște șoricei în acele zile. Pînă în 22 decembrie le era frică de Ceaușescu și de propriul lor sistem, după 22 decembrie le-a fost frică de poporul dezlănțuit. Și de-aia au tras, și înainte, și după 22.

Se spune că istoria este scrisă de învingători. Faptul că istoria Revoluției din decembrie 1989 este tot mai mult (re)scrisă de fosta Securitate îmi dă fiori.