Acum vreo cinci ani, cîțiva tineri au deschis un restaurant sub fereastra mea. O terasă amenajată cu stil în jurul unei construcții care adăpostea, la rîndul ei, o altă sală de mese și bucătăria. Design agreabil, binevenită vegetație, curat, lume spălată. De la bun început i-am simpatizat pe acești antreprenori. Vorbeau politicos, dovedeau bun gust și, mai ales, păreau deschiși către o bună relație cu vecinii. Totul s-a stricat, însă, cînd băieții și fetele de acolo și-au instalat boxele.
În timpul sezonului outdoor, aproape în fiecare seară, muzica de pe terasă nu mă lasă să fac nimic în propria mea casă. Într-o seară, am fost pur și simplu nevoit să plec de acasă din cauza lor. O vecină de bloc mi-a mărturisit, la rîndul ei, că avea o mătușă în vizită și nu au putut sta de vorbă din cauza muzicii. Au ieșit și ele pe stradă. Pur și simplu, eram agresați sonor în propriile case. Uneori, boxele duduiau și cînd afară ploua sau de dimineață de la 10, cînd terasa nu era deschisă. Primul lucrător care deschidea localul avea ca primă grijă să simtă în plex muzica, abia apoi se apuca de spălat pahare, întins mese și preparat meniul. Cu proprietarii localului nu m-am putut înțelege. Pentru ei, apelul meu să dea muzica mai încet echivala cu apelul de a le închide restaurantul. Degeaba le‑am explicat că nu vreau să închidă, vreau să dea muzica mai încet. Totuși, una e să închizi, alta e să dai mai încet. În mintea lor, terasă fără muzică tare nu se poate.
Am început un lung „război de uzură“, cu un singur obiectiv strategic: să dea muzica mai încet. Atît. Vi se pare puțin? Ei bine, la cît efort am depus (memorii, audiențe, apeluri nenumărate la Poliție în toiul nopții etc.) și la cîte instituții implic (Primărie, Poliția Locală, Poliția „centrală“ etc.), vă spun că este o treabă foarte dificilă să faci pe cineva să dea muzica mai încet. Dar nu despre ridicolul forțelor de ordine incapabile să protejeze cetățeanul vreau să vorbesc aici („Ce să facem, domnule? Nici nu vorbesc cu noi, ne dau datele firmei, noi facem procesul-verbal de amendă și ei nici nu dau muzica mai încet să ne înțelegem, ne fac semn să scriem amenda mai repede, că nu ne putem auzi cu ei la cît de tare țin muzica“ – îmi spune, frustrat, un polițist pe care l-am chemat de atît de multe ori într-o seară, că aproape ne împrieteniserăm) și nici despre nesimțirea inocentă, politicoasă, a unuia care nu înțelege de ce nu suporți muzica lui, care e frumoasă („Haideți, domnule, că nu sînt manele, voiați manele?“, am fost la un moment dat întrebat de proprietarii localului, de parcă genul muzical era problema mea). Nici despre gîndirea stranie a patronilor de sub fereastra mea, care echivalează succesul afacerii cu decibelii emiși. Le‑am dat adesea exemplul altor terase din cartierul nostru care au succes comercial colosal și, cînd treci prin dreptul lor, nu se aude nimic. N-ai ce-i face unuia care e convins că poate face bani doar dacă muzica se aude tare. De altfel, acum un an și jumătate, terasa s-a închis. N-au închis-o autoritățile ca să protejeze cetățenii, că doar nu sîntem în absurda și abuziva Elveție ori în aberanta Americă sau în nazista Germanie! Noi sîntem în România oamenilor normali, liberi și stăpîni pe soarta lor, unde autoritatea pusă în fața unui scandalagiu este absolut neputincioasă, iar dreptul de a pune muzică tare pînă se despică cerul este cu adevărat inviolabil. A închis-o în cele din urmă „mîna invizibilă“: falimentul. Dar, după ce această terasă a dispărut (aștept cu emoție să văd ce vor să facă noii proprietari, care o amenajează încet-încet), constat că zona mea nu a devenit neapărat mai liniștită. Zgomotele orașului se aud tot mai tare. Așa că, dincolo de speța mea rezolvată pînă la urmă de soartă, mi se pare cu mult mai interesant să discutăm despre atașamentul lumii de azi față de volumul sonor.
Sigur că civilizația noastră produce din ce în ce mai multe gunoaie. Gunoiul sonor este o formă de gunoi. Precizez imediat, gunoiul sonor nu este o anumită muzică, ci o muzică ascultată atît de tare încît disturbă pe cineva care nu o ascultă. Gunoi sonor poate fi și a IX-a de Beethoven (probabil cea mai bună muzică scrisă vreodată), dacă este ascultată la limita spargerii geamurilor, căci de la un punct încolo chiar și muzica cea mai bună devine zgomot agresiv. Cînd și de ce anume a ajuns să ne placă volumul asurzitor, mi-e greu să-mi dau seama.
Evident, progresul tehnologiilor audio a făcut posibil acest nesfîrșit derapaj. În primele decenii ale veacului trecut încă, George Bernard Shaw spunea că, dacă ar mai avea o viață, și-ar dedica-o luptei cu oamenii care pun muzica tare. Cert este că, de la un moment dat încoace, o bună audiție muzicală a devenit sinonimă cu o audiție la volume aproape asurzitoare. Cînd mergi astăzi la o petrecere (pe terasa de lîngă dormitorul meu li se spunea „evenimente“), a te bucura de muzică presupune un volum care despică cerul din boxe așezate în zigurate mai înalte decît un stat de om. De asemenea, cînd cineva vrea să demostreze calitățile unei instalații audio de care e mîndru, o dă tare de te izbește de pereții camerei. De ce? Este ca și cum calitatea sunetului emis de o instalație hi-fi se dovedește doar în decibeli asurzitori. Totuși, chiar nimic n‑a mai rămas din less is more?
Muzicienii știu bine că ceea ce era fortissimo în vremea lui Beethoven a devenit mezzoforte azi. Mijloacele de amplificare, care ating astăzi performanțe uluitoare, ne vor face să fim tot mai tari de ureche și să avem nevoie de tot mai mulți decibeli ca să putem înțelege ceva din muzică. Am, rapid, două explicații pentru această tristă evoluție. Prima ține de context. Civilizația noastră este tot mai zgomotoasă, prin urmare muzica nu are încotro decît să se audă tot mai tare, dacă vrea să se audă. Muzica, așadar, intră în concurență cu toate celelalte zgomote. Nimeni nu mai face liniște ca să asculte muzică, așa că muzica trebuie să se impună ea, deasupra tuturor zgomotelor, ca să se audă. A doua ține de o anumită evoluție a omului modern. În fond, avem tot mai puține lucruri să ne spunem unii altora, așa că muzica este cu atît mai asurzitoare cu cît tăcerile noastre sînt mai adînci. Succesul colosal al „cluburilor“, în care conversația este imposibilă, iar comunicarea se face urlînd la urechea celuilalt cîteva vorbe, este elocvent. Dar nu e nevoie să mergi în club ca să-ți dai seama că oamenii sînt nevoiți că vorbească tare. Mergi pe stradă, în metrou, în tramvai, în birouri. Lumea noastră „open space“ este o lume tot mai zgomotoasă.
Dar cea mai cumplită consecință a acestui fenomen de asurzire prin volume tot mai ridicate este pierderea capacității noastre de a mai auzi șoapta. Am surzit la susur, la murmur, la freamăt. Am pierdut, astfel, capacitatea de a percepe unul dintre cele mai bogate și mai subtile niveluri ale realității sonore din jurul nostru.
Vă mărturisesc că m-am luptat pentru dreptul meu de a avea liniște în propria mea casă și cu convingerea că, dacă îi fac pe tinerii antreprenori care au deschis restaurantul de lîngă blocul meu să priceapă cît de binevenit și chiar bănos ar putea fi un volum redus al muzicii pe terasa lor, voi contribui la recuperarea prestigiului sunetelor de volum redus. Într-un faimos episod biblic, Dumnezeu i-a apărut lui Ilie ca un susur după o furtună teribilă și un cutremur enorm. Dacă Ilie nu era pe munte, ci pe blocul meu într-o seară de vară acum cîțiva ani, rata întîlnirea cu Dumnezeu.
De la un timp, mă gîndesc să încep o campanie publică pentru regăsirea liniștii, a tonului coborît, a volumelor mici. Ar fi, cred, „tare“. Dar nu știu cum să o fac să nu fie prea zgomotoasă.
Foto: wikimedia commons
