Cuvîntul şuşanea (de la care s-a format prin trunchiere şuşă) este destul de frecvent în româna de azi, în registrul colocvial şi în limbajul relaxat-ironic al presei. Sensul prototipic al termenului e de „spectacol improvizat, de proastă calitate“, dar dicţionarele noastre consemnează şi o accepţie mai largă, cumva înrudită: „aranjament în vederea obținerii unor profituri“ (DEX). De fapt, cuvîntul e folosit adesea ca etichetă depreciativă pentru diferite manifestări culturale, jurnalistice, politice şi sportive, asimilate metaforic spectacolului prost: „consilier local despre Zilele Eminescu: a fost o fantomă de program, ceva, acolo…; popular spus, o şuşanea“ (revista 22, nr. 36, 1991); „organizatorii au transformat-o dintr-o manifestare naţională într-o şuşanea de doi bani“ (ziare.com), „a organizat o şuşanea pe marginea unei declaraţii a premierului“ (evz.ro); „Turneul ăla din Italia este o şuşanea. Interesaţi-vă pe ce teren s-a jucat!“ (comentarii, telekomsport.ro). E prezent uneori şi sensul „şmecherie, aranjament“ – „băi nene, dacă tot vrei s-o pui de-o şuşanea, cît de dobitoc să fii încît să o faci la telefon?!“ (forum.softpedia.com) –, ba chiar şi cel (deductibil din context) de „intrigă“: „umbla cu şuşaneaua pe la cele canţelarii evropene“ (evz.ro), La menţinerea în uz a cuvîntului şi la lărgirea sensurilor sale a contribuit, probabil, şi titlul de rubrică „Bîrfe, şmenuri, şuşanele“, din revista umoristică Academia Caţavencu.

Rămîne încă nelămurită originea cuvîntului, identic ca formă cu şuşanea, „puşcă lungă“, termen militar bine cunoscut pînă acum un secol, dar ieşit între timp din uz. Vechiul şuşanea, atestat din secolul al XVIII-lea, apare în culegerea de poezii populare a lui Alecsandri („Nasturi de argint scotea / De-ncărca o şuşanea“) şi la mulţi prozatori din secolul al XIX-lea şi al XX-lea (Ion Ghica, Nicolae Filimon, N. Gane, M. Sadoveanu, Camil Petrescu), în contextele unor naraţiuni istorice, de exemplu „Trăgeau cu şuşanele de pe meterezele cetăţii“ (Vlahuţă, citat în Dicţionarul limbii române – DLR). De la desemnarea unui tip anume de puşcă ghintuită, folosită mai ales de arnăuţi, cuvîntul a ajuns să fie sinonim cu puşcă, pînă la a substitui termenul generic în expresia goliciunii extreme: gol şuşanea (I. Zanne, Proverbele românilor, citat în DLR). Originea cuvîntului (care a circulat şi în variantele şişinea, şişanea, şîşînea etc.) a fost explicată de Lazăr Şăineanu, în Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române (1900), prin împrumut din turcă, unde termenul şeşane (şeşhane) provenea din persană, fiind compus din elementele şeş, „şase“ şi hane, „teacă“ (referindu-se deci la teaca hexagonală, după Şăineanu, sau la ţeava „cu şase ghinturi“, după Emil Suciu).

Ce legătură poate fi între o puşcă şi un spectacol prost? Majoritatea lexicografilor noştri au considerat că o asemenea legătură nu există şi au tratat cele două cuvinte în articole de dicţionar diferite. Termenul colocvial şi depreciativ modern apare în dicţionare ca avînd etimologie necunoscută; în DEX se face o trimitere etimologică prudentă („confer…“) la etimonul turcesc, fără alte explicaţii. Emil Suciu, în Influenţa turcă asupra limbii române (2010), tratează împreună cele două sensuri – şi cred că are dreptate. Autorul consideră că sensul actual „afacere ilicită, şmecherie“ a apărut din vechiul şuşanea, prin metaforă – „prin asociere cu ideea de «a împuşca», «a da lovitura»“, poate şi prin contaminare cu şustă.

Către ideea unei dezvoltări metaforice în limbajul familiar-argotic converg şi alte indicii, din păcate încă insuficiente pentru o explicaţie coerentă şi convingătoare. Cuvîntul şuşanea era folosit în revista Furnica, la începutul secolului al XX-lea, în asocieri parodice militare (semnătura Căpitanul Şuşanea) şi de cele mai multe ori în contexte bahice. Termenul apare, de exemplu, într-o serie de nume care au în comun referirea la consumul de vin: „Baronul Şpriţman, Generalul Macmahon, Ducele de Şuşanea, Marchizul de Tirbuşon(Furnica, 12 iunie 1914) şi într-o poezie umoristică despre băutul la cîrciumă: „Brezeanu, Kneazu ş-alţi cumetri / C-o şuşanea calibru-nalt / De patru’j’două santimetri / Bodegei Mircea-au dat asalt (…) / Căzură sughiţînd sub mese / Cu şuşanelele în mînă“ (Furnica, 26 august 1914). Mai mult, în altă poezioară comică, parodie la Peneş Curcanul, cuvîntul e pus între ghilimele, ceea ce indică folosirea sa figurată: „Ţinteş dibaci trăgaci era, / Dar nişte «şuşanele» / Trăznitu-l-au, pe cînd trăgea / La ţintă în măsele“ (Furnica, 14 august 1908). Din păcate, sensul figurat nu se poate deduce clar din context. Mi se pare însă tentantă ipoteza că în epocă ar fi existat cel puţin un uz metaforic al cuvîntului, legat de consumul de băuturi alcoolice. Sursa militară a metaforei aminteşte de denumirile glumeţe pe care le dăduse N.T. Orăşanu produselor şi accesoriilor din restaurantul lui Iordache, aşa cum le evocă Constantin Bacalbaşa în Bucureştii de altădată: baionetă (scobitoare), semiplutoane (pahare de vin), baterie (vin şi apă minerală la gheaţă), torpilă (ardei roşu) etc. În pasajul respectiv, Bacalbaşa mărturiseşte că nu-şi mai aminteşte toate denumirile glumeţe legate de restaurant. Dacă printre cele uitate era şi şuşaneaua? Chiar dacă această ipoteză nu va fi confirmată de alte texte de epocă, cred că metaforizarea puştii e destul de generoasă, în limbajul popular, astfel încît noul şuşanea să poată fi considerat o dezvoltare a celui vechi – şi nu un cuvînt cu o sursă total diferită.