Ştirile despre unele anchete şi confiscări din ultima vreme permit şi o concluzie lingvistică: nimeni (cel puţin, nici unul dintre prezentatorii de televiziune pe care i-am auzit) nu ia în serios recomandarea din dicţionarele noastre normative, conform cărora cuvîntul seif este monosilabic. Se pare că mai toată lumea pronunţă cuvîntul în două silabe, cu accent pe ultima (se-íf), făcîndu-l să rimeze cu şerif sau cu vechiul şi uitatul turcism zaif („indispus, bolnav“). Astfel, termenul seif ilustrează puternica tendinţă de adaptare a împrumuturilor din alte limbi la tiparele dominante în română, precum şi inevitabila uitare a surselor lexicale, care acţionează foarte repede în rîndul generaţiilor succesive de vorbitori. În prezent, într-o perioadă în care se manifestă o mare grijă pentru păstrarea formei anglicismelor recente, constatăm că împrumuturile mai vechi sînt deja opacizate. E drept, seif face parte (ca şi meci sau gem) din categoria împrumuturilor care au fost adaptate grafic reproducîndu-se pronunţarea, nu scrierea din engleză. Iar pronunţarea şi-a urmat propria cale, în privinţa silabelor şi a accentuării. Există o explicaţie, strict fonetică, a schimbării: seif a evitat un tipar atipic în română (monosilab cu diftongul ei precedat şi urmat de consoană), urmînd modelul altor cuvinte, bisilabice, ca leit sau sleit
 
De fapt, seif este un împrumut destul de recent. Noutatea lui, în perioada interbelică, e confirmată de apariţia unor reportaje în care era explicat şi descris cu minuţiozitate, pentru interesul cititorilor. În Realitatea ilustrată, nr. 528 din 1937, reportajul intitulat „Din secretele milionarilor. Cum şi unde-şi ţin bogăţiile?“, descria „depozitul de safe-uri al Băncii Naţionale“, iar cuvîntul era scris ca în engleză, marcîndu-i-se caracterul de împrumut recent şi indicîndu-i-se o variantă de rostire: „safe-ul (se pronunţă sef) este o creaţie modernă“. Lingvistul Al. Graur semnala, într-o notiţă din 1939 (Tempo, 17 noiembrie) oscilaţiile în pronunţia cuvîntului de origine engleză; „safe (nu safeu, cum zic, greşit, unii)“; „safe, pronunţat seif“. 
 
Cum se vede, adaptarea cuvîntului nu a fost lipsită de ezitări şi de variaţii: forma care păstra scrierea din engleză, safe, a fost citită de unii vorbitori ca atare, cu un accent pe silaba finală, similar celui din anumite împrumuturi din turcă sau din franceză. Pronunţarea safé-ul a fost la un moment dat destul de răspîndită, producînd şi un nou singular al cuvîntului: safeu. Nu ştiu în ce măsură circulă încă această formă: presa de la noi pare a fi optat definitiv pentru forma seif („seiful în care se aflau cele trei lingouri de aur“, mediafax.ro; „seiful cu averea fostului ministru“, b1.ro; „se spărgeau seifuri de bănci“, evz.ro). În orice caz, forma safe(u) este încă în uz în Republica Moldova, aşa cum o indică citatele din Internet („cu safeul închis şi cu uşa închisă“, timpul.md; „safeu... ideal pentru a ţine documente, bani, arme“, 999.md; „safeu în Chişinău: foto şi preţuri“, construct.md; „safeu pentru armă“, voentorg.md) şi cum o confirmă Dicţionarul greşelilor de limbă al lui Valentin Guţu (2014), în care forma nerecomandabilă e ilustrată prin replica: „De unde să am eu... bani de safeu“. Am verificat rostirea saféul şi într-un program de ştiri de la o televiziune din Republica Moldova, într-o înregistrare disponibilă în Internet. 
 
Pînă la urmă, varianta safeu a pierdut teren, iar forma sef, încă înregistrată de unele dicţionare, nu a avut niciodată succes. Varianta seif, net preferabilă, este învingătoare. Ar fi totuşi frumos ca anglomania actuală să aibă un efect pozitiv, făcîndu-i pe jurnalişti să respecte şi norma de pronunţare a cuvîntului.
 
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).