Faptele oamenilor care marchează puternic viața contemporanilor lor trec printr-un proces similar mumificării, după moartea acestora. Ați sesizat, în general, că moartea oricui reipostaziază faptele sale, le descarcă cumva de greutatea răspunderii pămîntești, le usucă și le așază în fața ochilor noștri descărnate de orice context, anume ca să le vedem și să ne gîndim unde le punem în muzeul bunelor și relelor omenești. După un timp, după ce faptele sale – uscate pînă ce aproape își pierd factualitatea și devin stafii atît de străvezii ale faptelor încît par idei – au stat expuse ochilor mai multor generații, se formează natural un fel de consens cu privire la om. Cam așa funcționează istoria, în general. Cazul lui Girolamo Savonarola (1452-1498), însă, e cu totul diferit. Nici astăzi nu știm bine ce să credem despre el: a fost un reformator creștin autentic sau un radical nebun, a fost un călugăr exemplar sau un aventurier dominat de autoînchipuiri, a fost un inspirat sau un dement? Biserica Catolică însăși e în dubiu. În 1998, cînd s-au împlinit 500 de ani de la arderea lui pe rug, ziarul oficial al Vaticanului, L’Osservatore Romano, a scris un articol omagial despre el, numindu-l „un luptător neobosit pentru reforma morală a societății civile“, iar discuțiile privind memoria lui s-au reaprins. De o parte, dominicanii vorbesc chiar despre sanctificarea lui, citînd uciderea sa ca martiriu, dar și multe lucruri bune pe care le-a făcut pentru florentini. De cealaltă parte, iezuiții se opun categoric, considerîndu-l în continuare un răzvrătit fără căpătîi, un farsor (e adevărat că pretențiile sale profetice nu prea au avut temei), un om care a atentat grav la structura instituțional-clericală catolică.

E sigur că Savonarola a avut o charismă formidabilă. Predicile lui luau pe sus mulțumile, pur și simplu. Oameni cu carte, precum Pico della Mirandola, Michelangelo, Marsilio Ficino sau Lorenzo de Medici „Il Magnifico“, au căzut sub vraja vorbei sale. Pe de o parte, cunoștea foarte bine Scriptura și era foarte versat în teologicale, pe de altă parte, știa să rostească cu patos. Avea abilitatea de a vorbi despre problemele zilei în parabole creștine, transformînd amvonul în tribună incendiară. A ajuns la Florența la insistențele lui Lorenzo de Medici, care fusese bătut la cap de Pico della Mirandola că orașul va avea de cîștigat din punct de vedere spiritual dacă îi dă lui Savonarola un post bun la mănăstirea San Marco. Lorenzo a scris scrisorile cerute, a tras sforile necesare și, începînd cu 1482, Savonarola a primit misiunea de a predica la San Marco. Predicile lui formidabile, nemaiauzite și nemaivăzute, adunau oameni din ce în ce mai mulți și așezau, încet-încet, orașul sub puterea lui duhovnicească. Vorbea tăios despre corupție, despre clerul îmbogățit care și-a uitat misiunea, despre necesitatea curățirii Bisericii, despre abandonul plăcerilor (rugurile vanității organizate de el au rămas în istorie) și nu ezita să condamne în termeni apocaliptici practicile comerțului florentin, denunțînd fariseismul celor bogați. Devenise un idol al săracilor, și nu puțini florentini cu stare ajunseseră să se teamă de el. Își aroga daruri dumnezeiești, profetice, și susținea că e capabil să facă minuni. Unele potriviri au fost interpretate de contemporanii săi drept minuni și i-au sporit încă și mai mult popularitatea. Nu a durat mult și relațiile dintre Savonarola și Lorenzo de Medici s-au răcit, pînă acolo încît Lorenzo devenise una din țintele atacurilor sale în predici. Susținut de o uimitoare și ardentă popularitate, Savonarola a început, treptat, să asume putere politică. la vremea morții lui Lorenzo, în 1492, adică la zece ani după ce pusese piciorul în Florența, Savonarola avea deja partidul lui (susținătorii lui se chemau „piagnoni“ – cei care plîng, pentru că erau foarte des aduși în lacrimi de predicile năvalnice ale călugărului), controla o facțiune importantă din Signorie și ajunsese foarte influent în alegerile pentru „gonfalonier“. În 1494, oamenii lui Savonarola l-au alungat din oraș pe Piero de Medici, urmașul lui Lorenzo, și au preluat cu totul puterea. Au urmat decizii populiste, cum ar fi mărirea numărului membrilor Signoriei la 500, adoptarea legii „celor șase voturi“ (cu doar șase voturi în Consiliu, statul florentin putea deposeda pe oricine de orice proprietate și putea dispune liber de aceasta), a introdus gratuități pentru cei mai nevoiași, a înființat o bancă în care împrumuturile se dădeau cu dobînzi între 5% și 7% (la băncile De Medici, împrumuturile aveau o dobîndă medie de 32%), a decis ca orașul să nu alunge niciodată vreun cerșetor și, nu în ultimul rînd, a obținut vot unanim și înfricoșat în Signorie pentru înscăunarea noului cap al Republicii, care era nimeni altul decît Iisus Christos. Poporul era în delir. Îl adora pe austerul Savonarola. Reformele lui Savonarola au fost primite cu entuziasm, inclusiv distrugerea unor opere de artă sau cărți care, ziceau piagnonii, se adresau plăcerii în sine și nu aveau un mesaj creștin indubitabil.

Nu încape nici o îndoială că tot ceea ce spunea Savonarola de la amvon erau adevăruri dintre cele putrede și ascunse, dar știute de toată lumea. Biserica, dar și societatea florentină, trebuiau să se curețe. Între timp, călugărul a început să transforme, subtil, discursul religios în discurs politic, afirmînd că Dumnezeu este egal interesat de lumea de aici și de lumea de dincolo, iar lumea de aici trebuie reconstruită după chipul lumii de dincolo. Savonarola, în mod evident, și-a depășit competențele cînd a intrat în afaceri diplomaticești, dar nimic nu-l mai putea opri pe cel convins de propria-i înzestrare divină.

Savonarola, însă, și-a prins urechile într-unul dintre cele mai încîlcite jocuri politice ale timpului. Cînd Regele Carol al VIII-lea al Franței a trecut Alpii pentru a cuceri regatul Neapole, a avut de partea lui cîteva republici italiene. Acestea au jucat extrem de pragmatic propriul interes, trecînd rapid de-o parte și de alta a frontului, schimbîndu și loialitățile cu uimitoare viteză și negociind în ascuns cu toate părțile. Savonarola nu avea nici informații și nici pricepere, așa că, în acel joc strategic riscant, a plasat Florența de cea mai proastă parte. Cînd ar fi fost logic să meargă cu francezii, a preferat neutralitatea. Cînd ar fi fost logic să meargă cu Papa, i-a preferat pe francezi – care deja se retrăgeau. Machiavelli califică leadership-ul politic al lui Savonarola drept dezastruos. Așa se face că dominicanul a căzut mereu „între tabere“, reușind să-i nemulțumească pe toți și să nu aibă nici un aliat. În plus, incompetența sa administrativă începuse să se vadă: o foamete cumplită a început să bîntuie o Florență tot mai austeră. Iar poporul, fericit pînă mai ieri că a putut da de pămînt cu bogații, a început să mîrîie.

În 1497, Papa Alexandru al VI-lea l-a excomunicat pe Savonarola și, în 1498, Florența a deschis porțile revenirii lui Piero de Medici. Savonarola s-a retras cu cîțiva fideli la San Marco, unde același popor care îl purtase ca pe un sfînt spre putere l-a alergat acum prin coridoarele mănăstirii, l-a prins și l-a aruncat în temniță. Acolo, torturat groaznic, Savonarola a fost supus unui simulacru de proces, a fost găsit vinovat de mai multe erezii și, pe 23 mai 1498, în uralele aceleiași mulțimi care pînă atunci plînsese la predicile sale, a fost ars pe rug în Piața Signoriei. Cenușa lui a fost aruncată în Arno.

Imediat, în mare secret, cîțiva dintre adepții săi au inițiat un adevărat cult al lui Savonarola, venerînd obiecte rămase de la el, lanțurile cu care fusese tîrît pînă la rug, ba chiar cîteva relicve care, nu se știe cum, le-ar fi parvenit. Cultul a supraviețuit pînă azi cînd, desigur, nu mai e secret, ba chiar își cere dreptul la statut canonic.