Interesantă naţie am ajuns să fim... Spun „am ajuns să fim“ în loc de „am devenit“ pentru că devenirea presupune evoluţie. În cazul nostru este vorba de involuţie. Oricît aş încerca să nu dramatizez lucrurile, mă apucă exasperarea ori de cîte ori mă întîlnesc cu români în afara ţării. De abia atunci îmi dau seama de proporţiile mutaţiilor sociale produse în ultimii 20 de ani. Desigur, aceste mutaţii au rădăcini adînci în comunism, însă amploarea lor de astăzi nu ar fi fost nicidecum posibilă fără diluarea regulilor (pînă la dispariţie) în perioada postcomunistă. Aşadar, îţi dai seama în ce condiţii locuieşti abia cînd ieşi din propria casă şi o priveşti de pe veranda vecinului. Şi mă minunez de ceea ce văd de la an la an. Vrînd, nevrînd, atît timp cît mă aflu în ţară intru în acel ritm al anormalităţilor cotidiene care îl învăluie pe fiecare dintre noi şi care îl duce mai departe, aşa cum o fi. 

Sîntem peste tot acasă... 

Comportamentul românilor dincolo de graniţe a făcut şi face obiectul unor analize docte. Nu sînt nici primul şi nici ultimul care abordează această chestiune. De reţinut este însă faptul că, pînă acum, toţi cei care au găsit de cuviinţă să scrie despre asta au adus cîte ceva în plus. Nici unul nu a repetat totalmente ce a spus altul, deşi aspectele consemnate au un numitor comun. Încă mai trag nădejde că efortul nostru nu va fi în zadar... 

Prin urmare, iată ce am trăit anul acesta la mare, unde altundeva decît în Bulgaria. De ce Bulgaria? În primul rînd pentru că este mult mai aproape de casă decît orice altă destinaţie estivală rezonabilă. Raportul calitate-preţ este satisfăcător, iar oamenii sînt mult mai calmi şi mai civilizaţi. Vreau să precizez, de la bun început, că sînt absolut convins de faptul că nici în 30 de ani de acum înainte nu vom ajunge la performanţele bulgarilor în materie de turism. Dar inconvenientul major pentru românul de bun-simţ care călătoreşte la sud de Dunăre este tocmai acela că distanţa este relativ mică faţă de România. Astfel, pe litoralul bulgăresc ajung cohorte de conaţionali care n-au nici o legătură cu bunul-simţ. La Bucureşti, în comunicarea de zi cu zi, li se spune simplu: cocalari. Ei bine, aceşti cocalari sînt omniprezenţi, fie că alegi un hotel de trei stele, fie că scoţi din buzunar mai mulţi bani şi te cazezi la o unitate de cinci stele. Ba s-ar putea ca ultima variantă să fie mai proastă decît prima. 

Saga „omului nou“ 

Cocalarii „de cinci stele“ sînt mai agresivi din cauză că au un status financiar superior. Se cred de o isteţime sclipitoare, spirituali, dezinhibaţi şi atrăgători. De altfel, le repugnă orice formă de inteligenţă, o privesc cu superioritate şi, dacă se iveşte ocazia, îi aplică şi un cap în gură. Ei sînt, mă-nţelegi, crema noii orînduiri sociale, exemplul de reuşită în viaţă. Sînt oamenii care „au luat problema în mînă“, s-au ajuns, au făcut copii în care „investesc totul“, inclusiv aurul de dinţi al bunicului decedat. Din aurul ăsta îşi fac pandantive şi cerceluşi strălucitori, ca semn al legăturii lor cu trecutul incert, dar plin de sacrificii al înaintaşilor. Iată că acest trecut n-a rămas nerăsplătit. Ceauşescu i-a adus la bloc pe bunicii lor din capătul satelor desfundate, iar ei, copiii şi nepoţii, au ştiut să se descurce. Au profitat de „libertate“ şi au făcut bani. Fiecare pe unde a putut. De regulă în Germania, în primii ani după 1989, pînă s-au prins nemţii cam cum stă treaba cu ei şi le-au dat „Raus!“. Dar asta n-a fost nimic pentru că făcuseră „cheag“. S-au întors aici, au deschis un butic, două şi s-au căpătuit. Mai încoace, prin 2006, 2007, au luat credite şi au cumpărat apartamente pe care le-au revîndut la dublu. Criza i-a prins bine, cu cash-flow... 

Pe scurt, aşa-s mulţi dintre conaţionalii noştri de all-inclusive. Ei sînt cei care ne poartă „faima“ peste graniţe. Mănîncă, beau, se distrează, iar „telectualii“ fraieri evită prin lifturile hotelurilor să vorbească limba română, pentru a nu fi asociaţi cu ei. 

Fiecare cu ai lui! 

Dar să nu vă imaginaţi cumva că bulgarii nu au cocalarii lor. De pildă, recepţionerul resort cochet nu se va sfii să te suduie în limba maternă şi să-ţi dea o cameră mai proastă dacă nu „sari“ cu vreo zece leva. La fel va proceda şi omul responsabil cu parcarea, atunci cînd vei încerca să-i explici că tu ai plătit pentru a beneficia de garajul subteran. În fine, ţi se vor arunca biletele în nas dacă, după ce le-ai plătit, îi vei solicita taxatorului din autobuz să ţi le şi dea. 

Cu toate acestea, vecinilor noştri din sud le foloseşte acel deget opozabil, numit cu tîlc „opritor“, chiar şi cînd vine vorba de găinării. Fac şi ei destule, probabil pentru că nu se pot abţine. E ceva „defect“ în spaţiul nostru comun, ceva ce scapă logicii formale. Oricum, pînă una-alta, ei sînt în avantaj. 

Aşadar, varianta Ruse-Varna-Balcic-Nessebar este oricînd de preferat celei Bucureşti-Constanţa-Mamaia-Vama Veche. Cu zece leva (aproximativ 20 de lei) puteţi rezolva orice problemă... rezonabilă. La noi vă va costa mult mai scump. Aveţi grijă doar la cel hotel trageţi! 

George Rădulescu este publicist comentator la Adevărul.