Au trecut 30 de ani de la memorabila zi din decembrie ’89 și celor nu foarte tineri le sînt încă proaspete în memorie acele zile și nopți, lungi, ale revoluției decembriste. Și multora încă le răsună în minte clopotele Catedralei Armene din București care vesteau libertatea și democrația pentru România, care deschideau o pagină nouă, luminoasă, în istoria poporului român.

De ce oare clopotele libertății au sunat de la Catedrala Armeană și nu de la altă biserică a Capitalei? Există oare vreo legătură între clopotele Catedralei Armene din București și revoluțiile din România? Punem această întrebare deoarece revoluția din 1989 nu a fost singura revoluție pentru care au vibrat clopotele bisericii armene. Clopotele bisericii armene din București au răsunat și în timpul revoluției de la 1848, ca niște unde purtătoare de speranță, unde care au trezit conștiința națională a poporul român.

Deținem două documente care arată că sunetele clopotelor care au răsunat în timpul revoluției pașoptiste pentru libertatea României s-au datorat lui Scarlat Garabet Armeanul și sugerează că ele au fost trase din clopotnița Bisericii Armene din București.

Primul document, un raport al Poliției Capitalei datat 11 octomvrie 1848, adresat Departamentului trebilor din Lăuntru al Țerii Românesci, cu privire la turburători liniștei obștesci, încredințîndu-se că oare-cine puind pe preoții de la bisericile Caimata, Sfinții și Popa Rusu prin dare de parale, au pus de au tras clopotele de la aceste biserici Miercuri la 6 ale acesteia (octombrie) pe la o vreme nepotrivită, adică pe la cinci ceasuri trecute evropienesci după amiază, și bănuind că aceasta poate să se fi făcut pentru vre-un scop rău, a căutat în tot chipul a se descoperi acel om, cînd și dovedind pe un Scarlat Garabet Armeanul, l-a ridicat îndată la arest.

Al doilea document, datat 25 noemvrie 1848, al Căimăcămiei Prințipatului Țerii Românesci către Cinstitului Departament al trebilor din Lăuntru, în care Generalul Lüdens încunoscințează că în vremea smotrului (trecerii în revistă) ce făcea Exelenția sa oștirilor, un Armean anume Carl a pricinuit în oraș turburare prin tragere de clopote, și fiind-că acel Armean turburător, carele se află sub arestul Poliției, urmează a avé consorți și prin urmare trebue a fi supus obștescii cercetări, cere ca numitul să se predea de către Poliție în primirea d-lui Comandant al Orașului, domnul General-Maior Danilevski.

Documentele de mai sus, rapoarte ale șefului Agiei Capitalei, Andrei Anestinescu, și Caimacamului Constantin Cantacuzino, arată că un anume Scarlat Garabet-Carl Armeanul, armean din Turcia, tălmaci al consulului otoman din București, Nisit Pașa, fusese acela care mituise preoții bisericilor Caimata, Sfinților (biserica cu Sibile) și Popa Rusu ca să tragă, în acele zile istorice ale anului 1848, clopotele bisericilor lor. Aceste biserici se aflau în centrul mahalalei locuite de armeni și în vecinătatea Bisericii Armene. Acest lucru ne face să credem că Scarlat Garabet Armeanul a apelat, pentru tragerea clopotelor, în primul rînd la preoții armeni, cu care era apropiat, cu care vorbea aceeași limbă, și că primele sunete care veneau dinspre Caimata, Sfinților și Popa Rusu erau de fapt clopotele Bisericii Armene. Dacă s-au tras clopote și de la celelalte biserici, așa cum indică documentele, nu știm, dar bănuim că ele au fost trase, în primul rînd, de la Biserica Armeană. Știm că în acea perioadă, în 1848, la Biserica Armeană slujeau patru preoți și cunoaștem și numele a doi dintre ei, protopopul Ohan Melic, parohul bisericii, și preotul Stepanos, hirotonit în anul 1845. Protopopul Ohan Melic era tatăl revoluționarului pașoptist arhitect Iacob Melic, așadar apropiat de revoluționari și care, probabil, a fost acela care a permis sau a închis ochii pentru tragerea clopotelor.

Să revenim la revoluția din decembrie 1989. La 21 decembrie, după discursul lui Nicolae Ceaușescu de la balconul Comitetului Central al Partidului Comunist, întrerupt de huiduieli și lozinci anticeaușiste, grupuri de revoluționari cutreieră străzile Capitalei, manifestînd și strigînd lozinci. După ce solicită bisericilor ortodoxe și bisericii catolice Bărăția să tragă, în solidaritate, clopotele bisericilor lor și sînt refuzați, revoluționarii ajung la Biserica Armeană. Era ora 14‑14,30. După relatările arhimandritului Zareh Baronian, el se afla în localul Epitropiei și este anunțat de epitropul Cristi Odabașian că un grup de 20 de revoluționari au intrat în -curtea bisericii și încearcă clanța intrării în biserică. Ușile bisericii erau închise, iar arhimandritul Baronian și Cristi Odabașian rămîn în clădirea Epitropiei. În acest timp, arhiepiscopul Dirayr Mardighian, îmbrăcat în haine civile, dar cu guler alb de cler, se plimba prin curtea bisericii. Revoluționarii se apropie de el, îl înconjoară și-l întreabă cine are cheile bisericii. Arhiepiscopul răspunde, cu limbaj stricat românesc, că el este diacon și doar paznic, că cel care deține cheile nu este acolo și le spune să vină altă dată. Cu certitudine că și arhiepiscopul, și arhimandritul erau speriați de ceea ce se petrecea în oraș, în țară, și nu știau ce poziție să ia. După plecarea tinerilor, arhiepiscopul, mai înțelept, mai precaut sau mai temător, îl cheamă la el pe Baronian și-i spune: Dacă mîine vin revoluționarii, nu poți să te opui lor și, indiferent de ce oră este, fă slujbă în biserică și trage clopotele, argumentînd că trasul clopotelor în timpul liturghiei armene este parte din slujbă. A doua zi, după ce toată noaptea avuseseră loc împușcături și fuseseră omorîți și răniți revoluționari, după demonstrația din piața Comitetului Central, un grup mare de răzvrătiți, încurajați de cele spuse, cu o zi înainte, de „paznicul“ Bisericii Armene, umplu curtea Catedralei. Era vineri dimineață, arhimandritul Baronian se afla în biserică după ce efectuase slujba de dimineață, cînd intră în biserică revoluționarii și-i cer să tragă clopotele. Arhimandritul Baronian urcă cu ei la clopotniță și trage primele clopote, după care predă frînghiile revoluționarilor. Așadar, la 22 decembrie 1989, ora 12,30, de la clopotnița Catedralei Armene au răsunat sunetele libertății, sunete care vesteau apusul comunismului și zile luminoase pentru România, clopote trase de arhimandritul Zareh Baronian. Acel moment istoric a fost imortalizat printr-o fotografie realizată de tînărul Ara Ghemigian, fiul marelui patriot armean Vahan Ghemigian, cel care suferise mai mult decît oricine de pe urma comunismului.

Comunitatea armeană din București nu a uitat acea zi memorabilă și, dorind să imortalizeze momentul crucial din viața poporului român, cu ocazia celei de-a XX-a aniversări a Revoluției, a dezvelit o placă comemorativă, din marmură, montată pe peretele clopotniței Catedralei, placă ce onorează sunetele care au izvorît din turnul ei și care au vestit zorii României noi. Inscripția, deși omitea numele celui care a tras primele clopote, a fost dezvelită la 20 decembrie 2009 de însuși arhimandritul Zareh Baronian și, spre surprinderea membrilor comunității, a fost prezent la dezvelire și un apropiat al dictatorului Ceaușescu.

Revoluția din Decembrie a fost opera întregului popor român, a fost răbufnirea acumulată în cei 45 de ani de dictatură și opresiune comunistă. La realizarea acestei mărețe opere și-a adus contribuția și etnia armeană, parte integrantă a poporului român.

Să-i numim pe eroii de etnie armeană ai revoluției. În primul rînd, pe eroul martir Cristian Geantă Melconian (1962-1989), tînăr de 27 de ani, muncitor la întreprinderea „Ventilatorul“, împușcat pe data de 23 decembrie 1989 în fața sediului Comitetului Central, care a lăsat după el o văduvă (Oana-Gilda) și un orfan (Laurențiu-Hrayr).

În afară de el, numeroși armeni au luat parte la revoluție, numele lor fiind înscrise pe listele participanților. Să-i numim: Constantin Alexandru Vrînceanu (n. 1956 în București, numele mamei Sirarpi-Aznif), frații Bohos (n. 1944) și Jorj-Kevork (n. 1947) Alexandrian (născuți în Constanța, fiii lui Leon și Nîvart), Aram Ciancilian (n. 1955 în București, fiul lui Aram și Elizabeta), Marian Ecmegian (n. 1951 în Sulina, fiul lui Eduard și Zoia), Carnig Manuchian (n. 1950 în Erevan-Armenia, fiul lui Măgărdici și Lucia), Maria Merdinian (n. 1939 în Constanța, fiica lui Garbis și Magdalena), Artium Ovanez (n. 1935 în Babadag, fiul lui Agop și Ștefania), Alexandru Stepanian (n. 1956 în București, fiul lui Nicolae și Veronica), Armenia-Tatiana Tănase (n. 1949 în Buzău, fiica lui Ștefan și Ana), Alexandra Tulbentgeanu (n. 1953 în Tulcea, fiica lui Adrian și Liuba), Michael-Măgîrdici Vartanesian (n. 1937 în Constanța, fiul lui Levon și Maria). În afară de aceștia, pe listele participanților la revoluție în-tîlnim și nume de origine armeană cum ar fi: Ariton, Armeanca, Armeanu, Artin, Aslan, Bedros, Botușan, Cerchez, Ciolac, Ciomag, Ciomartan, Magearu, Serafim, Tăbăcaru, Vartic.

Am lăsat la urmă numele unui participant la revoluție bine cunoscut în comunitatea armeană din România, nume care de mult a trecut granițele țării. Este vorba de Varujan Vosganian, om politic liberal, ministru în mai multe cabinete, senator, scriitor, președintele Uniunii Armenilor din România. În timpul revoluției, Varujan Vosganian era un tînăr de 30 de ani cu vederi anticomuniste, adept al democrației și libertății în România. Deși participant activ la revoluție, Vosganian nu a fost prezent nici la mitingul din 21 decembrie 1989 din Piața Palatului și nici la demonstrațiile din zilele următoare, motivul fiind arestarea sa de către Securitatea ceaușistă și întemnițarea în închisoarea de la Jilava. Într-adevăr, în ziua de 21 decembrie, după discursul eșuat al lui Ceaușescu, Vosganian se alătură demonstranților și în după-amiaza acelei zile este arestat în Piața Universității, bătut și maltratat la sediul Securității, apoi transferat la Jilava, unde petrece o noapte lungă într-una dintre celulele temniței.

Am oferit mai sus numele revoluționarilor de etnie armeană pe care le-am întîlnit în listele publicate în Monitorul Oficial sau în decretele Secretariatului de Stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist. În realitate, numărul armenilor care au luat parte la revoluție a fost mult mai mare, dar nu cunoaștem numele lor, știm însă că au fost și armeni, adepți și suporteri ai dictatorului Ceaușescu, care în timpul evenimentelor au stat ascunși în casele lor pentru a nu fi recunoscuți de demonstranți. Unii dintre ei și-au schimbat ulterior culoarea, devenind regaliști, anticomuniști, dar în realitate – așa cum zice proverbul, „Lupul își schimbă blana, dar năravul ba“ – au rămas ca înainte.

Edvard Jeamgocian este istoric, specialist în istoria armenilor din România și autor, printre altele, al volumului Catedrala Armeană din București (Editura Ararat, 2008).

Foto: wikimediacommons