Raport despre banalitatea plictiselii
Asistăm la o explozie a tehnicilor alternative de învățare, menite, chipurile, să stimuleze creativitatea de ambele părți ale catedrei: într-o devălmășie, profesori și studenți cîntă, dansează și bat din palme în timpul cursurilor. O clasă fără o prezentare Power Point și cîteva filmulețe pe YouTube este considerată, în ziua de astăzi, una fără sare și fără piper, dacă nu retrogradă de-a dreptul. Cum să menții interesul studenților obișnuiți cu tweets, Snapchat, feednews ș.a.m.d. – toate surse de informație punctuală, servită clipă de clipă, într-un ritm din ce în ce mai accelerat? A fi sau a nu fi plictisit(or) – iată noua dilemă hamletiană. „Creative learning” presupune, printre altele, îmbrăcarea în costume de epocă, de la togi la peruci pudrate, adoptarea unor roluri – de la Antigona la Benjamin Franklin – cu speranța că astfel de „role-playing” ar putea rezolva problema plictisului intelectual.
Trecerea la învățămîntul online, prin Zoom, MSTeams etc., din cauza pandemiei, a exacerbat fenomenul pînă la cote pe care, pînă deunăzi, le-aș fi numit paroxistice. Acum mă feresc de acest cuvînt ca dracul de tămîie, pentru că mi-am învățat lecția: de fiecare dată cînd zici „mai rău de atît nu se poate”, te-nșeli – se poate. Tare mi-e teamă că, și după sfîrșitul pîrdalnicei ăsteia de pandemii, tendința se va menține. La o primă vedere, e „rentabilă”, atît pentru profesori, cît și pentru studenți. Pentru profesori fiindcă ce poate fi mai lesne decît să predai de acasă, din fața unui computer, în loc să conduci o jumătate de oră sau mai mult doar pentru a ajunge la facultate? Pentru studenți fiindcă ce poate fi mai lesne decît să te conectezi la cursul online, de bună seamă cu microfonul tăiat și camera închisă, și, ascultînd cu o jumătate de ureche prelegerea, să-ți vezi între timp de-ale tale? Puțină lume mai realizează că aceste avantaje sînt un cadou otrăvit.
Pentru profesori fiindcă, încetul cu încetul, arta predarii va deveni o luptă pentru supraviețuirea celui cu cea mai mare priză „la public”. Profesorul se va transforma într-un entertainer. Despre studenți, ce să mai vorbim? Devenind, de facto, stăpînii actului educațional, nu vor avea decît de pierdut. Un discipol în, să zicem, artele marțiale, care își poate controla maestrul, nu va învăța niciodată cum să folosească forța loviturii celuilalt pentru a-și trînti adversarul la pămînt. La fel, un elev care își poate controla învățătorul nu va învăța niciodată nimic. Nici cine e Topîrceanu, nici cine e Hannah Arendt, nici cine e Shakespeare sau Homer.
„Luați un cerc, mîngîiați-l, va deveni vicios”, spunea Eugène Ionesco. Viciul, spre deosebire de virtute, nu presupune efort. De viciu „te lași dus”. Dacă vreți, viciul e „la vale”, iar virtutea – „la deal”. Și-atunci, să fim cinstiți și s-o recunoaștem: cîți dintre noi, puși în fața alternativei „la vale” sau „la deal”, ar alege-o pe ultima, de bunăvoie și nesiliți de nimeni? Viciul, însă, are o problemă majoră: e plictisitor prin definiție. Și banal. „La vale” se dau toți copiii, cu sania, dar cîți dintre ei vor încerca măcar să urce pe Everest? (Notă: Departe de mine gîndul de-a ridica primul piatra – există și coborîri la vale făcute cu stil și aplomb.) Spre deosebire de viciu, însă, efortul virtuții e orice, numai plictisitor nu. S-a plictisit cineva cînd s-a lăsat de vreun viciu? Optimistul din mine se încăpățînează să creadă că taman aici există o oportunitate care s-ar cuveni exploatată. Toată industria de „entertainment” e, de fapt, plictisitoare, altminteri oamenii n-ar schimba canalele și serialele în neștire. Dar asta se aplică și educației. Aparent paradoxal, dar e plictisitor să înveți „fără efort”, fără memorizare, doar cu bătut din palme, Power Point și panglici scoase pe gură. O învață, pe propria-i piele, orice copil. Vine o vreme cînd te scîrbești și de prea mult circ, și de prea multă înghețată. Cumva, însă, aceste constatări de bun-simț se pierd în noianul de reforme educaționale.
Da, ia ceva timp să memorezi că 7 x 7 = 49, că e la deal, dar îți este infinit mai util decît să socotești, fără memorizare, cît fac 7 + 7 + 7 + … (deja m-am plictisit). Da, nici tinerilor greci nu le era ușor să memoreze Iliada și Odiseea, dar o făceau – și ce să vezi? Platon a făcut Academia, Aristotel, discipolul său, Liceul, iar acum avem telefoane mai deștepte decît noi, pe care putem căuta și cît fac 7 x 7, și cum să mergem trei străzi să ne cumpărăm o cafea. Nu mai trebuie să memorizăm nimic, pentru că, vorba lui Pavel Stratan, „la vale-i mai ușor de mers”. Și iarăși, ce să vezi? Majoritatea doctoranzilor din America („furtul de creiere”) provin din țări din astea, retrograde, unde trebuie să știi „pe de rost” tabla înmulțirii, cine-a fost Shakespeare sau Hannah Arendt (dacă știi și de Topîrceanu, cu atît mai bine).
Departe de mine gîndul că memorizarea în sine reprezintă o soluție ideală, altminteri am avea, cu siguranță, mai mulți doctoranzi europeni și americani în China decît invers. Vreau doar să ne redobîndim bunul-simț. După cum nu poți urca Everestul fără antrenament, nu poți gîndi dacă nu „mănînci” informație. Pentru a căuta ceva, trebuie să știi ce cauți. „Nu Te-aș căuta, dacă nu Te-aș fi găsit.” Creativitatea în absența unui efort educațional care implică memorizarea, de la „Înger, îngerașul meu” la tabla înmulțirii și de la „Cățeluș cu părul creț / fură rața din coteț” la viteza luminii „e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvîrșire!”.
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, o vreme în care cititorii Dilemei vechi știau cine-a zis vorbele de mai sus fără să apeleze la Google.
„Dar de-acuş, / Zise el cu glas sfîrşit / Ridicînd un picioruş, / Dar de-acuş s-a isprăvit...”
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
