Exasperat că poporul evreu uitase de Dumnezeul său cel adevărat, Profetul Ilie a urcat pe muntele Horeb și s-a adăpostit într-o peșteră. A venit Dumnezeu și i-a zis să iasă în fața peșterii, să i se înfățișeze. Ilie a ieșit și deodată a început un vînt teribil, „care despica munții și stîncile“, dar Dumnezeu nu era în vîntul acela. Apoi a venit un cutremur de pămînt, dar Dumnezeu nu era nici în cutremurul acela. Apoi a venit un foc enorm, dar Dumnezeu nu era nici în focul acela. Și după această suită de uriașe grozăvii, s-a auzit deodată un susur „blînd și dulce“, iar Ilie și-a acoperit imediat fața pentru că simțise că în acel susur era Dumnezeu. Și așa a fost. De cînd cunosc această poveste biblică, nu știu de ce, am avut convingerea că Dumnezeu nu-ți urlă în ureche, ci îți șoptește. Și are obiceiul să-ți șoptească exact în momentul în care alții urlă. A avea urechi de auzit este, pentru mine cel puțin, o metaforă doar pe jumătate – chiar cred că „ureche de auzit“ înseamnă să ai o ureche suficient de sensibilă ca să poată discerne o șoaptă „blîndă și dulce“ printre răcnetele tuturor nebunilor liberi de pe lume. Și îmi place să cred că m-am antrenat cum am putut mai bine pentru așa ceva. Și atunci cînd lumea devine mai zgomotoasă, cînd delirul ei e în toi, cînd sînt cel mai intens agresat de tot ce-i în jur, tocmai atunci, încerc să devin atent, să percep vibrații fine, curate, purtătoare de adevăr, undeva în mijlocul nebuniei.

Repet, în bună parte povestea șoaptelor care spun cele mai importante lucruri e cît se poate de realistă. Știrea că Radu Lupu pune punct carierei sale concertistice la finalul stagiunii 2018-2019, comunicată de agentul său la sfîrșitul lunii iunie, a trecut pe lîngă urechile presei noastre ca și cum nu ar fi fost. A fost o știre șoptită. Au auzit-o doar cei care au avut urechi pentru ea.

Constatînd indiferența presei noastre, inițial m-am enervat. Mi-am spus că e inadmisibil ca retragerea celui mai renumit muzician român în viață să lase tocmai presa română indiferentă. Reputația lui Radu Lupu în lumea muzicală internațională îl plasează, deja, pe etajul legendelor. Nu avem, astăzi, un alt muzician român în viață care să fie acolo. Ca să o spun mai clar: el nu mai are deloc nevoie de noi, să scriem despre el, să-l „promovăm“. Cu sau fără noi, el este ce este. Dimpotrivă, noi avem nevoie de el. Reperul Radu Lupu în muzica mare a lumii există – vrem să ne raportăm la el, să-l respectăm, să-l onorăm, asta e treaba noastră. Sigur că aici nu-i vorba despre dezinteresul general față de persoana marelui artist, ci de dezinteresul/ignoranța cvasigeneral(ă) pentru arta lui. Sîntem o societate complet idiotizată de televizor și de Facebook, care nu mai găsește zece de minute să asculte, în liniște, un impromptu de Schubert. Ca să-l întîlnească și pe Radu Lupu, eventual…

Dar, după scurt timp, enervarea mi-a trecut. În privința jurnalismului cultural din România sînt resemnat de multă vreme. Ăsta e, altul nu avem și, cel puțin deocamdată, altul nici nu putem! Un jurnalism cultural mai degrabă incult, îngust cît o mică gașcă de recenți, nu e de mirare într-o țară în care excelența intelectuală, academică ori artistică este sistematic subminată de impostură. Radu Lupu nu e vreun agitat cu gașcă pe Facebook, nici măcar nu cere demisia vreunui șef de uniune sau de teatru, nu-i „civic“ în nici un sens – atunci, de ce ar fi interesant?

Acum vreo 17 ani am publicat în presa culturală de la noi un articol scris sub fascinația pe care mi-o produseseră cîteva ore petrecute cu Radu Lupu la Chicago. Era un februarie sumbru, dacă bine îmi amintesc. Ne-am plimbat prin orașul înnourat, am dejunat, apoi am băut ceva într-un bar. Am vorbit mult. Eu, sînt sigur, am vorbit nepermis de mult. Sufăr de acest păcat: vorbesc cînd ar trebui să ascult. A doua zi, am fost în sala Filarmonicii din Chicago să-i ascult recitalul. Cu un an sau doi înainte îmi făcuse onoarea de a accepta invitația mea la cină. A fost o seară memorabilă. Radu Lupu, împreună cu soția lui, alături de alți muzicieni români, fie stabiliți la Chicago, fie aflați în oraș pentru a cînta ei înșiși (îmi amintesc de Leontina Văduva care cînta în acel timp La Bohème la „Lyric Opera“). Întîlnirile cu Radu Lupu au fost la fel de impresio-nante ca întîlnirile cu muzica lui.

Arta lui Radu Lupu m-a ajutat să înțeleg cîteva mari lecții: că ordinea profundă a lumii se reflectă sonor și că sufletul însuși poate contempla această ordine, că muzica este despre ceva ce e dincolo de sunet și nu despre plăcerea pe care o poate el stîrni, că discreția acompaniază lucrurile mari din simplul motiv că acestea sînt imposibil de rostit. Odată, impresionat puternic de un recital al său de la Chicago Symphony Center, i am strîns mîna emoționat, la un ceas după terminarea concertului. Eram încă sub impresia puternică a muzicii sale și nu am putut decît să-i spun, căutînd bîlbîit cuvintele: „A fost… a fost…“, fără să pot spune ceva, de fapt. Radu Lupu, zîmbind cald din interiorul bărbii sale deja albite, m-a scos din încurcătură: „Lasă, a fost!“.

Ce vreau să spun este că, chiar dacă e trist, simt că e ceva firesc ca Radu Lupu și marile sale momente de carieră să nu fie băgate în seamă în România de azi. Pe de o parte, îmi place din ce în ce mai mult ideea că cei mai mulți dintre melomanii români să rămînă cu convingerea că Radu Lupu concertează încă, peste tot prin lume, așa cum a făcut-o vreme de 40 de ani. E ca și cum legenda continuă chiar dacă artistul s-a retras, este o victorie a metafizicului asupra fizicului și, de cînd mă știu, aplaud asemenea momente de cîte ori le întîlnesc. Și nu în ultimul rînd, faptul că retragerea lui nu a devenit știre îndelung comentată este o victorie a modului său de a fi în lume. „Lasă, a fost!“

Radu Lupu a avut mereu grijă să învăluie în discreție marea sa vocație. Arta lui nu este ceva ce trebuie promovat în văzul lumii, în piețe sau pe stadioane. Despre Radu Lupu s-a știut mereu că nu dă interviuri, că refuză să explice public ce face, cum face, de ce face. La fel ca Cioran. Doar că, spre deosebire de autorul Ispitei de a exista, pe care întotdeauna l-am bănuit că face din discreție tocmai substanța celebrității sale, în cazul lui Radu Lupu rezerva, tăinuirea propriei persoane simt că vin dintr-un imperativ profund: cînd faci muzică, muzica trebuie să meargă înaintea ta.

Agenda aparițiilor publice ale lui Radu Lupu și, mai ales, modalitățile complicate prin care o puteai afla a sugerat mereu că aparițiile lui pe scenă aveau ceva din specia miracolului – se întîmplau undeva, nu prea știai unde, nu prea știai cînd. Sigur că e greu să fii discret cînd cînți an de an la Berliner Philarmonie, Royal Albert Hall, Carnegie Hall sau la Salle Pleyel (cînd încă se mai cînta muzică mare acolo). Dar chiar și așa, agenda lui Radu Lupu era în mare măsură tainică. Orice muzician din lumea asta, oricît ar fi de faimos, tot se mîndrește pe Facebook, pe Twitter, pe site sau prin media cînd cîntă în aceste temple ale muzicii. Radu Lupu, însă, nu. Niciodată. Nici discurile nu le anunța. Acestea erau promovate exclusiv de casele producătoare, niciodată de el însuși.

Așa că nu mă mai enervez cînd văd că nici un mare furnizor de știri român nu a anunțat retragerea lui Radu Lupu. Este, și asta, o mare realizare a acestui mare, unic pianist. Radu Lupu, mulțumesc!