Un fost președinte român l-a întrebat pe un fost președinte american de ce acordă o atît de mare atenție lui Dumnezeu (discuția avea loc cu ocazia unui mic dejun cu rugăciune, obicei respectat cu rigurozitate de președinții americani din 1953 încoace), de ce Îl invocă mereu, de ce simte nevoia să se refere la El în public. Nu cumva e o manevră electorală, o piruetă dintre acelea pe care marii politicieni le fac cu mult talent pentru a impresiona poporul? Sau, poate, e doar o tradiție – ceva ce faci ca să arăți că respecți un trecut care, altfel, ești ferm convins că nu mai are nici o legătură cu prezentul? Observ și eu că toți președinții americani au grijă să indice Biserica ai cărei membri sînt – fie în timpul campaniei electorale, fie după aceea, cu diferite ocazii potrivite. Americanul i-a răspuns românului pe loc, fără să se gîndească mult, semn că reflectase el însuși la această întrebare încă înainte să-i fie pusă. I-a explicat că, pentru un președinte american, în general socotit drept cel mai puternic om din lume, cel puțin din punct de vedere politic dacă nu și altfel, este esențial să știe că, oricîtă putere are, deasupra lui există una cu mult mai mare, față de care toată puterea lui e nimic. Dacă președintele american chiar ajunge să creadă că nimic nu i întrece puterea, intră pe o pistă extrem de periculoasă care îl poate duce la decizii cu efecte catastrofale pentru toți oamenii. Oricum se întîmplă ca ocupantul Biroului Oval să ia decizii proaste, iar acestea afectează omenirea într-o măsură inegalabilă de către orice alte decizii proaste luate de cineva pe planetă. Așa cum poate genera un mare bine mondial, președintele american poate genera și un rău pe măsură. Prin urmare, e bine să știe el însuși că undeva, deasupra lui, Cineva este cu mult mai puternic. Altfel, va fi în stare de cine știe ce…

Știm că funcționarea democrațiilor consolidate și generatoare de prosperitate este direct legată tocmai de această conștiință a caracterului limitat al puterii pe care liderii lor o au. Sigur că puterea e limitată instituțional prin mecanismele mai vechi ori mai noi, mai vizibile ori mai subtile, de „check-and-ba-lance“. Pericolul este că o conștiință a puterii nelimitate l-ar putea face pe un lider să le ocolească, să le gripeze, să le desființeze. Mai ales dacă se întîmplă să fie un lider charismatic, cu lipici la popor. În plus, nimic nu garantează că cei care trebuie să aibă grijă ca puterea să nu facă rău cetății nu sînt, la rîndul lor, stricați mintal și sufletește. Cunoașteți, cred, întrebarea fără de răspuns a oricărei democrații, înspăimîntătoare precum oglinzile venețiene aflate una în fața alteia: „Dar pe cei care controlează puterea cine-i controlează? Dar pe cei care-i controlează pe cei care controlează puterea cine-i controlează? Dar pe cei care-i controlează pe cei care-i controlează…?“ În schimb, conștiința că există o putere de dincolo de lumea aceasta, mai puternică decît toate puterile de aici și care lucrează în lumea noastră, crește sensibil șansele ca liderul să rămînă în toate mințile.

Nu e obligatoriu să credeți că așa stau lucrurile. Există și oameni care vor să știe că Cerul e gol, că deasupra lor nu e nimic, că propriul lor creștet este tot ce e mai presus pe lume. Poate chiar printre cititorii acestor rînduri se află asemenea oameni. Nu-i condamn, dar nici nu-i invidiez. Pentru ca ei să își poată trăi în liniște bucuria iluziei de sine, convingerea că Omul e suprem și că Rațiunea lui e sursa ultimă a binelui, că societatea se „autoreglează“ și că totul e o sumă de atomi, este nevoie ca toți puternicii acestei lumi să creadă dimpotrivă, că Dumnezeu există și îi vede.

Într-un fel, Iisus însuși ne dă această lecție. Poate cel mai greu lucru de acceptat cu mintea noastră de azi este că ceva de o putere indescriptibilă, deasupra oricăror cuvinte și măsurători, deasupra oricărei imaginații, o putere absolută și de necuprins, acel ceva care le-a făcut pe toate cele văzute și nevăzute, se transformă pe sine în cea mai vulnerabilă dintre creaturile sale: un fetus, apoi un bebeluș sugar, apoi un copil. Cum de Dumnezeu a devenit așa ceva, fiind la cheremul oamenilor din jurul său, la cheremul naturii pe care El a creat-o? De ce ar face-o? Iar mai apoi, El, Atotputernicul, s-a lăsat pe crucea suferinței și a umilinței, bătut în cuie de unii ca mine și ca dumneavoastră. Recunosc, nu e ușor să admiți așa ceva. E atît de contraintuitiv și de invers decît ne îndeamnă să gîndim „școala vieții“. Dacă ești puternic, îți manifești puterea. Cum adică să fii puternic și să-i lași pe cei slabi să te chinuie? Într-adevăr, dacă nu crezi, nici nu prea poți înțelege.

Cu puțin înainte să intre în Ierusalim spre împlinirea marii Sale misiuni, Iisus a trebuit să potolească o oarecare tensiune apărută între cei doisprezece discipoli ai Săi cu privire la ierarhia dintre ei. Firesc, unii se voiau mai aproape de El decît alții, iar locurile „de-a dreapta și de-a stîn-ga Ta“ erau limitate. Nu pot fi toți doisprezece umăr la umăr cu El. Și simțind că se naște între ei această ciondăneală omenească, despre care să fie mai „sus“, Iisus le-a spus: „Știți că ocîrmuitorii neamurilor domnesc peste ele și cei mari le stăpînesc. Nu tot așa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Și care dintre voi va vrea să fie întîiul, să vă fie vouă slugă…“ O răsturnare enormă! Ați auzit ceva mai contraintuitiv pe lumea asta decît ca acela care vrea să stăpînească trebuie să-i slujească pe toți? Așa e tot creștinismul și de aceea concepția creștină despre putere este cu totul și cu totul alta decît cea omenească, fizică, să-i spun așa.

Ultimele șapte cuvinte ale lui Iisus de pe cruce sînt un amestec de omenesc și dumnezeire: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac“ (Luca; 23, 34), „Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai“ (Luca; 23, 43), „Femeie, iată fiul tău!“ și „Iată mama ta!“(Ioan; 19, 26-27), „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?“ (Marcu; 15, 34), „Mi-e sete!“ (Ioan; 19, 28), „Săvîrșitu-s-a“ (Ioan, 19, 30) și „Părinte, în mîinile Tale încredințez duhul Meu“ (Luca; 23, 46). Papa Ioan Paul al II-lea observa că ultimul Său cuvînt nu exprimă nicidecum un sfîrșit, ci dimpotrivă, un început. După ce Și-a dat duhul, totul a renăscut și lumea întreagă s-a recompus altfel decît fusese. Minunea învierii a pornit, din nou, ceasul vieții noastre. Vorba lui Dumitru Stăniloae, Iisus a decis să învingă moartea trecînd prin ea, nu evitînd-o. Ce dovadă mai mare de putere s-ar putea da?

Și dacă asta e valabil pentru conducătorii popoarelor, nici noi, omuleții, nu sîntem uitați. Și noi avem partea noastră de putere din crucea pe care, fiecare, o ducem. Auzeam zilele trecute că un om oarecare s-a dus la un ieromonah atonit și s-a plîns că e copleșit de necazuri. Cum este fiecare dintre noi, adesea. I le a spus pe toate și ieromonahul a avut cuvinte de înțelegere și îmbărbătare de fiecare dată. Iar la sfîrșit, omul a oftat: „Ajută-mă, părinte, să scap de necazurile astea!“ La care ieromonahul i-a răspuns ridicînd sprînceana a mirare: „Păi, cum vine asta, frate? Dumnezeu te suie pe cruce și tu vrei să te dai jos?“

Vorba Lui, cine are urechi de auzit, să audă!