„Și mulți prooroci mincinoși se vor scula și vor amăgi pe mulți.”

       (Matei, 24, 11)

Critica Bisericii Ortodoxe Române prin comparație cu Biserica Catolică are deja o importantă tradiție în România. De la intelectuali de anvergura unor Pompiliu Eliade și Eugen Lovinescu pînă la modești trecători, n-au fost și nu sînt puțini cei care oftează: „Of, de-ar fi Biserica Ortodoxă cum e cea Catolică!”. Dar Teodor Baconschi remarca odată că aproape nici unul dintre acești critici nu a început să practice catolicismul. Ei nu practică nici ortodoxia, se-nțelege. De fapt, ei nu practică creștinismul deloc. Biserica Catolică e mai bună decît Biserica Ortodoxă pentru simplul motiv că e mai departe, e occidentală și pare mai îngăduitoare cu cele ale progresului. Atît. Nu că ar fi mai aproape de Adevăr, de Cale, de Viață. Este vorba, pur și simplu, de expresia ei socio-culturală care pare mai simpatică intelectualului român, mereu însetat de Occident. Prin urmare, acest gen de critică nu vine din interiorul fierbinte al creștinismului, ci din marginea lui călduță, de nu chiar din afara lui. Mă grăbesc imediat să precizez că criticile „din afară” sînt perfect legitime și că sînt, adesea, folositoare celor „din interior”. Însă nu poți să nu constați că, totuși, cei „din afară” au altă experiență a credinței decît cei „din interior” și, pe cale de consecință, au o cu totul altă cunoaștere a „instituției”. De pildă, ei nu știu mai nimic despre virulența criticilor „din interior”, căci, „din afară”, Biserica Ortodoxă Română le pare un fel de cutie neagră, perfect omogenă, ceva cam ca o armată disciplinată și oarbă la comanda Patriarhului. O spun eu, „din interior”, că nu e deloc așa. Spiritul critic este extrem de ascuțit „în interior”. Uneori, scandalos de ascuțit.

Adesea, criticii „din exterior” atacă ce face sau ce spune Biserica Ortodoxă Română invocîndu-L chiar pe Iisus Christos. Ideea e că ei, din afara fenomenului, știu bine sensul învățăturii christice și fluieră ofsaidul în care se află Biserica întreagă, cler și credincioși. Asupra acestui gen de critică aș vrea să mă opresc acum, pentru că îl găsesc tot mai răspîndit. Sigur că se simte imediat fariseismul cîte unui ateu sau agnostic care dă cu Iisus la cap unui creștin, dar nu despre asta vreau să vorbesc mai ales. Ci despre cunoașterea lui Iisus și punerea la lucru a acestei cunoașteri în România zilelor noastre.

Neîndoielnic de-acum, Iisus Christos este o figură globală, la îndemîna oricui. Toată lumea a auzit de El, toată lumea știe cîte ceva despre El. Paradoxal, asta nu-L face mai bine cunoscut. De fapt, pe Iisus Christos îl cunoaștem exclusiv prin două surse, căci nici unul dintre noi nu a fost de față să-L vadă cînd a venit, nu a vorbit cu El sau cu alții care L-au cunoscut direct. Chiar și recenții cei mai siguri pe vastele lor cunoștințe științifice trebuie să admită că nu L-au cunoscut altfel decît prin două mari surse: Evanghelia și tradiția. Că vorbește despre Iisus o babă analfabetă din fundul Balcanilor, un superstar academic de la Harvard, un oengist hipster de Facebook sau un mare duhovnic, ei toți l-au cunoscut pe Iisus prin aceste, aceleași, surse. Nimeni nu are acces la o a treia sursă de cunoaștere a Sa în afara Evangheliei și a tradiției creștine. Asta e cu adevărat minunat, pentru că nimeni nu poate pretinde că-L cunoaște mai bine pentru că ar avea acces la o altă sursă de informații decît acestea – ele însele fiind cele mai deschise surse cu putință. Diferențele enorme dintre ceea ce-ți pot spune, însă, toți acești oameni despre Mîntuitor decurg din modul în care ei se raportează la aceste surse, fiecare în funcție de cîtă și ce școală are, de cîtă și ce credință are, de cîtă și ce experiență de viață a acumulat. Toți citim Evanghelia, dar fiecare are propria sa experiență a  cunoașterii. Așa se face că despre Iisus Christos, același Iisus Christos, din aceleași surse, oamenii au păreri atît de diferite. 

Multora, aceste două surse le par nesigure, inventate. Dacă ai rezerve față de Evanghelie și față de tradiția care îl aduce în actualitate pe Iisus, evident, nu frecventezi Biserica. Totuși, nu puțini dintre aceștia atacă Biserica lui Christos pe motiv că-I trădează învățătura, bazîndu-se exact pe aceste două surse.

Fiind, cum ziceam, la îndemîna oricui, Iisus a devenit subiectul unor clișee. Nu e nevoie să citești, să meditezi, să te pui pe tine însuți la mare încercare ca să știi ce-a vrut El să spună și să facă. Citești ceva pe Wikipedia, mai vezi un film, mai auzi de la unii și de la alții că era om bun și știi ce-a fost cu El. De pildă, știi vag chestia cu răsturnarea meselor la Templu (am băgat de seamă că acest episod e favorit în retorica profesorilor de Iisus) și îi arzi pe preoți și pe credincioși de nu se văd, că ei sînt cei pe care i-a luat la rost Iisus atunci. Nu e nevoie să-L urmezi, nu e nevoie nici măcar să te întrebi serios ce înseamnă să-L urmezi, necum să încerci să empatizezi cu unul care încearcă să-L urmeze. Pur și simplu, știi cum stă treaba și dai pe Facebook. Se utilizează vreo două citate din Evanghelii, că și astea sînt ușor de citit. Ca, de pildă, cel cu Cezarul și cu Dumnezeu, de unde lumea deduce, fără să citească și fără să mediteze, că Fiul lui Dumnezeu împarte lumea în două: una e treaba Lui, alta nu e treaba Lui. Și astfel apar cei care nu frecventează Biserica, nu știu multe despre creștinism, dar dau lecții Bisericii despre cum e cu Iisus Christos. Ei sînt profesorii de Iisus ai zilelor noastre, au proliferat de cînd cu Facebook și i-am văzut puși pe treabă în aceste ultime luni.

Ciudată treabă, însă, învățătura profesorilor de Iisus nu prinde taman acolo unde ar trebui, adică la credincioși. Nu vă întrebați de ce? Adică cum vine asta: profesorii spun lucruri despre Iisus, despre cum trebuie El înțeles, și exact cei care cred în Iisus, care se pun pe drumul plin de arcane al imitării lui Christos nu fac ce zic ei? Un exemplu: profesorul de Iisus spune că Iisus este ocrotitorul vieții (ceea ce e riguros adevărat) și socotește că un anume gest ritual creștin are potențial infecțios, așa că Iisus însuși ar decide să nu-l faci. Nu contează că nimeni nu a dovedit vreodată că acel gest răspîndește vreo boală. Profesorul de Iisus știe nu numai ce zice/vrea Iisus, știe și multe altele în plus. Credincioșii, însă, nu ascultă de profesor, ascultă de inima lor și continuă să facă gestul ritual. Aici, în general, profesorul de Iisus devine exasperat. El, profesorul, cel care știe, nu-i poate înțelege pe cei care cred, așa că trece la pasul decisiv: le cercetează motivația. Curînd descoperă dedesubturi odioase. Credincioșii care nu fac ce le zice profesorul de Iisus sînt proști/prostiți și manevrați de preoți puși pe căpătuială. Credința trebuie să se manifeste așa cum știe el, profesorul de Iisus care nu practică creștinismul, care nu crede în Crez, care se îndoiește de adevărul biblic. El, acest profesor de Iisus, îți spune că, dacă nu e așa cum zice el, e o trădare a lui Iisus. E foc de deștept!