Poporul cu nevoi speciale

…așa că departe de mine intenția de a minimaliza subiectul școlilor pentru copiii cu nevoi speciale, care a aprins opinia publică din țară zilele trecute. Dimpotrivă. Subiectul este unul cît se poate de serios, dramatic de-a dreptul pentru toți cei afectați direct sau indirect – adicătelea pentru noi toți. Tocmai de aceea propun să ridicăm nivelul discuției, atît la propriu, cît și la figurat. La propriu, trecînd de la nivelul copiilor la cel al nostru, al românilor ca popor. La figurat, încercînd să înțelegem mai bine dacă există sau nu vreo diferență între „dizabilitate” și „nevoi speciale”, avînd în vedere că și aici avem tabere bine înfipte în tranșee: pe de-o parte, tabăra celor pentru care distincția e una fundamentală, termenul „dizabilitate” avînd o conotație evident peiorativă, iar ei preferînd „nevoile speciale”; pe de alta, cea a oponenților limbajului corect politic, pentru care ne pierdem vremea discutînd „conotații” cînd ceea ce ar trebui să ne intereseze cu adevărat ar fi cum să rezolvăm o problemă dramatică. Îngăduiți-mi să cred că ambele „armate” și-au săpat tranșeele într-un teren nepotrivit, căci mlăștinos.

După cum se cuvine cînd discutăm atît la propriu, cît și la figurat, să începem cu „propriul”, pentru că opinia publică are toate caracteristicile unui foc de paie: se aprinde rapid și se stinge la fel de repede. Avem această dizabilitate. De cînd scriu aceste rînduri pînă cînd le veți citi va trece un timp incredibil de lung pentru o atenție deficitară – să tot fie cîteva zile! Pînă atunci, „subiectul zilei” (expresia e de la sine grăitoare, pentru că nimeni nu vorbește despre „subiectul săptămînii”) va fi cu totul altul, așa că o scurtă reamintire a faptelor n-are a strica nimănui: după ce în spațiul public a circulat informația alarmantă potrivit căreia, prin proiectul „România educată”, vor fi desființate școlile cu învățămînt special, ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, a declarat că nici poveste de așa ceva. „Școlile speciale sînt cu adevărat speciale și trebuie să rămînă, iar integrarea copiilor cu cerințe speciale în învățămîntul de masă trebuie să fie susținută într-o manieră adaptată nevoilor fiecărui copil cu CES și într-o manieră treptată.” În aceleași zile, în Statele Unite se discută despre desființarea cursurilor „pentru avansați” (așa-numitele „challenge courses”), mai dificile decît restul, unele dintre ele (AP) „numărîndu-se” la sfîrșitul liceului la nivel de colegiu și recunoscute ca atare.

La propriu, la o prima vedere, avem așadar de-a face cu două viziuni (sic) educaționale diametral opuse: cea „românească” în care copiii cu nevoi speciale sînt ajutați mai mult prin integrarea într-o colectivitate „ne-specială”, și cea „americană” (pe stil nou), în care, pentru evitarea discriminării, studenții performanți sînt aduși la același nivel cu ceilalți. Ambele viziuni, însă, au același scop – egalizarea. De jos în sus sau de sus în jos. Vă mărturisesc că văd mai multe argumente în favoarea abordării „românești” decît a celei „americane”, dar discuțiile despre care dintre politicile educaționale ar fi mai benefice mi se par deopotrivă inutile și ineficiente în absența clarificării termenilor.

Despre ce vorbim, atunci cînd vorbim despre cuvintele astea frumoase precum „egalizarea șanselor” sau „nevoi speciale”? Ajungem la situații absurde în care un ministru al Educației vorbește despre „copiii cu nevoi speciale” cînd el însuși – și toți cei care îl mențin în funcție – sînt „adulți cu nevoi speciale”. Gîndiți-vă cum ați reacționa dacă ministrul de Interne v-ar spune că e perfect normal că a condus beat-mort cu 150 km/oră într-un cătun c-o stradă pe care trebuia să circule cu 15 km/oră? Ce ați spune dacă s-ar apuca să se apere spunînd: „Da, dar pe strada din sat se jucau doar cîțiva copii, fără dizabilități, care se puteau lesne feri de bolidul ministerial”? Dar dacă, Doamne ferește, vreunul dintre adulții ăștia cu nevoi speciale v-ar călca cu mașina copilul fără dizabilități? Pentru că asta face, la figurat, ministrul Educației, responsabil cu „România educată” – calcă bunul-simț în picioare, iar temelia educației e bunul-simț. Și nu văd nici un părinte cu ochii-n lacrimi.

Iată de ce e musai să trecem de la „propriu” la „figurat” – altfel nu înțelegem de ce ne certăm (din nou). „Egalitatea” e un cuvînt frumos, la fel ca și „libertatea”. E atît de frumos încît pentru el au murit milioane de oameni și-au fost distruse sute de milioane de vieți. De la Aristotel pînă la Montesquieu s-a tot tras semnalul de alarmă – egalitatea prost înțeleasă e mai nocivă decît orice dictatură recunoscută ca atare. Aristotel punea degetul pe rană cînd spunea că adevărata egalitate e echitate: dați egal egalilor și inegal inegalilor. Nu te apuci să-i dai un pian lui Ghiță Mureșan și nu-l obligi pe bietul Mozart să bată mingea de baschet. Fiecăruia ce și cît poate. Și mai simplu spus: cu toții avem nevoi speciale. De-abia dacă nu avem nevoi speciale, avem o problemă. Se cheamă că nu mai sîntem oameni și c-am rămas niște uniforme. Cine a experimentat comunismul sau Facebook știe despre ce vorbesc – despre omul statistic. Cum zicea Hannah Arendt: „Eu nu contest că statistica are dreptate. Pe mine mă îngrijorează că are din ce în ce mai multă dreptate”. Să ridice mîna cine n-are cont pe social media!

Oamenii „normali” au, în mod normal (sic), dizabilități – adicătelea abilități diferite. Unii sînt mai buni la pian, alții sînt mai buni la baschet sau la gătit. Cunoscuții știu cît de amorezat sînt de-o replică din filmul Taken: „I don’t have money, but I have a particular set of skills”. Nici eu n-am bani, dar am alt „set of skills”. Alte abilități. Am terminat cu diplomă de sculer-matrițer la Brad, am făcut medicina și filozofia la Cluj, două masterate în științe politice, unul în Franța și altul în SUA, și-un doctorat în filozofie politică tot acolo. Le-am făcut pe toate fără să mă-ntreb dacă era normal să învăț pe dinafară Scrisoarea III a lui Eminescu, tabelul periodic al elementelor sau numele metacarpienelor. Îngăduiți-mi, așadar, să cred că așa educăm România – făcînd, iar nu vorbind despre ea. În westernul Bunul, răul și urîtul, urîtul are la un moment dat o replică: „If you wanna shoot, shoot, don’t talk” („Dacă vrei să mă împuști, împușcă-mă, nu mai vorbi“).

Dacă vrem o Românie educată, haideți să ne educăm, în loc să tot vorbim despre reforma educației. Altminteri rămînem un popor cu nevoi speciale. Ba și cu dizabilități.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).