O recentă vorbă a doamnei ministru Ecaterina Andronescu a pus iar pe jar spiritele, mai ales pe cele din lumea profesorală, dar nu numai. Vorba redeschide o dezbatere cam de cînd mă știu, privind plata diferențiată a profesorilor. E drept, doamna ministru a zis o mai mult cu intenție populistă, de vreme ce a și contestat ideea imediat, prin referire la restrictivitatea legislației. Că să vedem, c-o fi, c-o păți.

Cîteva aspecte cred că nu sînt suficient de bine evidențiate însă, așa că încerc să le subliniez. Mai întîi, nu e clar ce se înțelege prin diferențiere: se lasă să se înțeleagă că performanța va permite o salarizare mai rîvnită. Dar ce înseamnă performanță? Orice profesor cu minimă decență și cu minimă experiență va observa mai întîi că performanța elevilor este percepută la noi foarte elitist. Să ai rezultate excelente la examenele naționale, să ai cît mai multe premii la olimpiadele școlare, preferabil la nivel național, să ai rezultate similare la alte competiții aflate în calendarele oficiale ale ministerului. Doar în cele oficiale ale ministerului, căci știu directori care strîmbă din nas la orice altă competiție decît olimpiadele școlare.

Dar cine stă să privească obiectiv va înțelege imediat că acesta e un fals. Să fii profesor într-un liceu de elită, unde elevii îți vin cu medii peste 9,90 în clasa a IX a, înseamnă implicit să ai performanțele respective. Să fii profesor într-un liceu cu profil tehnologic îți retează practic orice șansă. În plus, într-un liceu tehnologic, efortul pe care îl depui pentru fiecare pas înainte făcut de elev este incomparabil, adesea, cu efortul pe care îl depui cu niște elevi dăruiți de la natură sau prin mediul de viață în care au crescut cu mai multe șanse. Unui elev excepțional, adesea nu trebuie să îi mai adaugi mult, decît niște finețuri poate, uneori e destul să îl lași singur în bibliotecă. Și știu ce vorbesc, din proprie experiență: am predat ani de zile într-un colegiu tehnologic, unde aveam inclusiv clase de profesională și de ucenici, iar acum predau într-un colegiu teoretic cu pretenții mai mari, fără a fi în topul celor județene. Diferența e enormă. Enormă! E parfum să lucrezi cu elevi intrați la liceu cu medii peste 8, în general.

Mai vine însă încă o întrebare. Cum măsurăm cu șanse egale performanța unui profesor din mediul urban, școală obișnuită, să zicem, nu de fițe, dar totuși din mediul urban, în raport cu a unui profesor din mediul rural? Știm bine, nu e cazul să ne ascundem după deget, există nenumărate cazuri de elevi în mediul rural care trăiesc în condiții de subzistență, care acasă fac treabă în gospodării și merg cu părinții la muncile cîmpului. E specificul mediului rural la noi și vor mai trece probabil niște generații pînă cînd acest specific se va schimba în toate satele, care mai de care mai izolate. Întrebarea e cum poți compara performanța unui profesor de la oraș cu a celui care lucrează în acest mediu. Ce grilă de evaluare poate uniformiza aceste situații diferite ca cerul de pămînt?

S-a spus pe ici, pe colo și, parțial cel puțin, pe bună dreptate că această diferențiere salarială este deja realizată prin gradațiile de merit. Doar că și acordarea acestor gradații de merit suferă de aceleași inechități descrise mai sus.

Vorbim despre tratare diferențiată și salarizare diferențiată. Cu riscul de a-mi ridica în cap multă lume, am să vă spun eu de unde ar merita începută o formă de diferențiere. Desigur, tot utopic vorbesc. Dar ar merita început de la diferențierea profesorilor de limba și literatura română, de matematică și pe alocuri de alte două-trei discipline, față de ceilalți. Oricum am întoarce-o, responsabilitățile acestora și munca pe care o depun în raport cu cele ale altor profesori sînt la un alt nivel. Să fii, spre exemplu, profesor de religie (iau un exemplu la întîmplare) e parfum. Nu spun că nu poți face chestii foarte mișto, că nu poți dezvolta activități captivante, că nu poți implica elevii în fel de fel de activități curriculare sau extracurriculare care mai de care mai spectaculoase și mai utile pentru dezvoltarea lor personală. Dar chiar și aceste libertăți pe care le ai sînt de fapt plusuri în raport cu constrîngerile formale pe care responsabilitatea examenelor o pune pe profesorii de română, de mate, de isorie sau geogra, uneori. Numărul de lucrări de corectat este mai mare, ochii elevilor și ai părinților sînt mai focalizați, simulările cad tot în sarcina lor. Mai mult, proful de română scrie procese-verbale peste tot, e solicitat să redacteze tot felul de alte compuneri mai mult sau mai puțin administrative și, fără să număr acum pe degete, o spun cu certitudine, profesorii acestor discipline beneficiază și de cele mai multe concursuri la care trebuie să facă prezență în calitate de evaluatori. Sîmbete, uneori duminici.

Nu, nu mă împușcați: n-am nimic cu colegii mei de alte specialități. Am deschis doar o discuție. În fond, așa e lumea, așa e viața: unii cu mai mult, alții cu mai puțin. E absurd să credem în dreptatea absolută, cum e greșit să vedem peste tot doar nedreptate. Unora le e dat un drum mai greu, o măsură mai grea, altora una mai ușoară, un drum mai lin. Nu-mi dau seama cum ar putea exista o salarizare diferențiată care să nu provoace, la rîndul ei, nedreptate. Poate că dispărutele salarii de merit ar putea reprezenta un plus de echilibru: ele se gestionau în cadrul unităților școlare, prin implicarea consiliilor profesorale, fapt care avea avantajul unei priviri din interior, cumva ca în familie. Sigur, referindu-ne la familiile în care membrii nu stau la cotitură să-și dea în cap sau să-și scoată ochii.

Nu știu dacă se poate, așadar, găsi o soluție pentru o corectă plată diferențiată. Dar sînt convins, dragi colegi profesori, indiferent ce disciplină predați, că plata voastră, implicit și a mea, multă va fi în ceruri. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.