La apusul unei zile de o căldură năucitoare, în care creștinii – ortodocși și catolici – au sărbătorit pe Sfinții Petru și Pavel, ne-am strîns mai mulți în curtea Galeriei Romană, pentru vernisajul expoziției „Piatră și lumină”. Semnificativă potrivire! Alcătuită de Emil Ene, ca sub o inspirație de care singur se declară uimit, expoziția cuprinde lucrări de Paul Gherasim (pictură) și Vasile Gorduz (sculptură). Lumina mistică a lucrărilor lui Gherasim s-a întîlnit cu piatra mitică a lui Gorduz și a ieșit un mare eveniment al acestui București.

Petru este piatra pe care Iisus Hristos și-a clădit Biserica. Pavel este păcătosul izbit deodată de o lumină puternică, de o intensitate insuportabilă ochiului care l-a orbit biologic pentru un timp, dar existențial l-a trezit dintr-o viață moartă livrîndu-l nu unei noi vieți, ci vieții înseși, vieții depline. Petru a primit misiunea sa: să fie ca o piatră. Pavel a primit misiunea sa: să ducă cu el acea lumină. La trei ani după episodul convertirii pe drumul Damascului, Pavel a fost cel care a mers la Ierusalim anume ca să-l întîlnească pe Petru, liderul incontestabil al tinerei Biserici. Lumina s-a dus să îmbrățișeze piatra și să-i dea sensul misiunii. Așa cum lumina fără să cadă pe piatră s-ar fi pierdut, poate, în spectrele colorate ale lumii, piatra fără atingerea luminii ar fi rămas mută și surdă, închisă, dogmatică. Istoric, acela a fost momentul în care creștinismul a încetat să fie doar o sectă iudaică și a devenit Biserică universală. Dar nu istoria contează acum, ci faptul întîlnirii pietrei cu lumina. Ce fel de întîlnire este aceasta?

Zice Pavel că a mers spre Ierusalim ca să-l cunoască pe Petru și au petrecut împreună 15 zile. Așadar, Pavel nu a mers la Ierusalim ca să socializeze, în treacăt, cu Petru. E limpede că nu a fost vorba despre o stîngere de mînă și două vorbe. Pavel s-a dus la Petru ca să-l chestioneze, ca să-l cunoască pe îndelete și, desigur, ca să se facă el însuși bine cunoscut lui Petru. Povestea relației dintre Petru și Pavel, mare și misterioasă cum este, poate fi citită foarte bine ca o poveste a întîlnirii pietrei cu lumina, în numele lui Dumnezeu, Cel la care toate sînt posibile.

În această expoziție, sub lumina albă, fără inflexiuni, a lucrărilor lui Paul Gherasim, ai impresia că piatra lui Vasile Gorduz se relevează parcă mai limpede. Sigur că sculptorul dă sens pietrei modelînd-o după o idee. Sigur că lucrările lui Vasile Gorduz spun singure ce au de spus. Dar plasarea lor în acest context, al picturii lui Paul Gherasim, scoate din ele și altceva. Nu e neapărat vorba despre o nouă dimensiune culturală, necunoscută pînă acum celor familiarizați cu arta lui Gorduz. E vorba despre o nouă, poate neașteptată, expresivitate. În această expoziție, Gorduz este cel pe care-l știm. Un figurativ plasat fecund în tradiția lui Paciurea, cu care dialoghează constant într-o productivă viață artistică de decenii. Este cunoscut mai ales ca portretist, și încă unul care, după cum spunea Dan Hăulică, s-a așezat „pe o linie de vîrf a portretului european”, reușind să țină în cumpănă, „magistral”, „densitatea poeziei și observația acută”, cu o „severă forță interioară”, atingînd „nivelul exemplar al unei exigențe care marchează benefic zestrea noastră morală”. Portretele lui Gorduz uimesc prin aceea că depășesc detaliul (esențial oricărui portret) tocmai respectîndu-l. Ai zice că detaliul, care în general indică o trăsătură psihologică a modelului, este doar o indicație de drum pentru privitor spre ceva mai profund, ce nu aparține neapărat modelului, ci artistului. Am amintit despre portretistica lui Gorduz indicînd un anume drum spre adevărul său, tocmai pentru că în această expoziție, cu o singură excepție, el nu este prezent cu portrete. Cu o expresie folosită odată de Sorin Dumitrescu, aici îl vedem pe Gorduz cel de după Gorduz, pe Gorduz cel de strat secund, mai profund și, poate, mai pur. Aceeași densitate a poeziei, aceeași observație acută, același nivel exemplar al exigenței spre beneficiul nostru moral. Dar, totuși, o altă poezie, o altă observație, un alt gen de beneficiu moral…

În „Piatră și lumină”, vizităm una dintre temele pe marginea cărora Vasile Gorduz a meditat plastic: mielul. Oaia. Suprema blîndețe, neasemuita supunere, sărăcia de duh, cea care ne duce la Împărăția Cerurilor și, prin asta, jertfa atotputernică, jertfa care salvează lumea tocmai prin cumințenia ei. Impresionează în lucrările expuse aici adîncimea dialogului dintre sculptor și piatra sa. O piatră excesiv de poroasă, de podiș vechi de cînd lumea, ars de soare milenar, ce pare vlăguită și sufocată, un fel de piatră scheletică, ce ascunde, paradoxal, la vedere potențialul unei expresivități nemaipomenite. O piatră ce cheamă nostalgia vremilor în care trăiau marile limbi moarte. Pare o piatră din care s-au clădit acum o mie sau două mii de ani primele biserici creștine, și mai înainte templele pagîne, și din care mai înainte erau scobite peșterile în care viețuiau hominizi temători. Simți pe ea sandala Apostolului Andrei, poate, și o privești încă și mai atent căutînd nu atît să înțelegi dacă spune ceva, cît să înțelegi ce anume spune. Cu ea împreună, Vasile Gorduz a meditat la tăceri și sacrificii, descoperind în vechimea ei cînd o neașteptată tandrețe, cînd un mesaj moralizator, cînd o duioșie maternă, cînd o mustrare de duhovnic aspru.

Sculptura lui Vasile Gorduz se îmbrățișează cu pictura lui Paul Gherasim. Petre Guran spunea cu un prilej că Paul Gherasim nu mai este doar un pictor, ci un gînditor duhovnicesc care se folosește și de pictură. Selecția lucrărilor lui Paul Gherasim îi dă dreptate, căci „Piatră și lumină” ni-l pune încă și mai mult în față de gînditorul creștin Paul Gherasim. De aceea, potrivit a fost momentul și pentru lansarea unui mic volum, în format poche, alcătuit din scrieri ale lui Paul Gherasim, intitulat Anonimul învățat. Este o selecție de texte schițate din manuscrisele pictorului gînditor, ilustrată cu acuarele realizate de el. Cartea, în font ce se apropie de scrierea de mînă a lui Gherasim, a fost așezată în pagină de nimeni altul decît Ion Grigorescu. Vezi în această mică bijuterie bunul gust al „Prologului” și mă uit la ea cu imensă bucurie și o țin în mînă ca și cum ating împlinirea unui întreg program estetic. De-acum, nu se va putea vorbi despre „Prolog” dacă nu ai această carte în minte, căci ea este, în multe sensuri, o împlinire a unui efort colectiv, de decenii, al acestor pictori, mult prea importanți și mult prea consistenți ca să fie pe placul recenților din artele de azi.

Lucrările lui Paul Gherasim din această expoziție îi reprezintă perfect spiritualitatea. Ni se expune o căutare prin literele grecești fundamentale din Evanghelii, literele limbii azi moartă în care s-au scris Evangheliile etern vii. În aceste semne (alfa și omega, lambda și psi, gama și teta) așezate în cuvinte sau însingurate sîntem invitați să găsim, încifrat, sensul lumii de ieri, de azi, de mîine. Sînt semne grafice ca niște indicatoare de drum metafizic pe care creștinii le-au folosit ca să reprezinte cuvintele sacre, ca să-și exprime credința. Așa cum mielul este meditația lui Gorduz, ca o cercetare a blîndeții (vedem un miel care aproape îmbrățișează o cruce, și apoi un altul care aduce a gargui), meditațiile lui Gherasim sînt o cercetare a crucii, care devine veritabilă matrice. Și deodată, în mijlocul acestor căutări tensionate ca o rugăciune, în mijlocul efortului de găsi sufletul din literele care au scris creștinismul, apare silueta unui țăran în cețuri albe. Țăranul lui Paul Gherasim se înrudește în adînc cu mieii lui Vasile Gorduz: alb și cumințenie pînă la transcendență!

Iconografia îi prezintă cel mai adesea pe Sfinții Petru și Pavel îmbrățișați. Expoziția „Piatră și lumină” ni-i prezintă pe Vasile Gorduz și pe Paul Gherasim îmbrățișați – și ei sînt Petru și Pavel. În zilele în care guvernele ne spun că sănătatea noastră depinde de cît de departe ne ținem unii de alții, avem cu atît mai mult nevoie de aceste îmbrățișări…