S-au încins zilele trecute rețelele de socializare ca urmare a mediatizării unui filmuleț în care o profesoară de limba și literatura română era umilită de o elevă și de mama acesteia. Filmul, o dramatizare în care joacă Medeea Marinescu, a adunat la ora la care scriu acest text peste 600.000 de vizualizări și peste 20.000 de distribuiri, deci vorbim clar despre un mesaj extrem de puternic, extrem de percutant, de influent. O lovitură de imagine, cel puțin pentru moment, cu siguranță.
Comandat de sindicate, filmul tratează tema bullying-ului la adresa profesorilor, realizat de elevi și de părinți. Abordarea este, firește, emoțională. Toate ingredientele se găsesc: profesoara este o silfidă sensibilă, practic lipsită de apărare în fața unui cuplu mamă-fiică din categoria parveniților moderni (și mondeni), cu apucături de mahalagioaice. În fața umilinței la care profesoara este supusă, conducerea școlii nu poate să facă mare lucru, însă, ce să vezi, decizia profesoarei de a demisiona pare a fi întoarsă din drum de intervenția celorlalți elevi care o apreciază și îi trimit mesaje de încurajare. Happy end sugerat hollywoodian.
Să nu credeți că eu însumi nu sînt conștient de modul în care, în paragraful anterior, am inserat elemente discursive de influențare emoțională opuse celor pe care filmul dorește să le livreze. Nu e așa de greu să recunosc, dar și să utilizez aceste mecanisme. Presupunem, deci, că și cei care au comandat filmul erau conștienți de ele.
E un scenariu plauzibil cel propus de film? Da, în datele sale majore. Nu, în cele de detaliu, cum ar fi intrarea mamei în sala de clasă peste profesoara care își predă lecția. De altfel, într-o intervenție consistentă, Oana Moraru, expert educațional, decodifică erorile filmului și, implicit, deconstruiește mesajul lui. Nu voi insista prea mult pe acest aspect, pentru a nu i dubla doamnei Moraru argumentele. E limpede, desigur, că situații oarecum similare există, că astfel de atitudini ale elevilor și ale părinților există, că mijloacele de apărare de care dispune profesorul sînt limitate sau nesemnificative, că nici conducerile (direcțiuni, inspectorate școlare) nu dispun de prea multe mijloace legale de apărare a angajaților sau că acestea sînt greu de pus în mișcare. În cele din urmă, rămîi, ca profesor, tot tu să îți faci eventual dreptate prin tribunale. Totuși, aș spune că încă nu facem vorbire despre un fenomen de masă, ci de unul cu oarecare recurență doar, mai ales la nivelul școlilor de fițe.
Un alt aspect ar merita, cred, să atragă atenția. Faptul că sindicatele au ajuns să propună acest filmuleț ca mijloc de conștientizare și ca instrument mediatico-educativ. Care ar fi trebuit să fie rolul sindicatelor, îți vine să te întrebi, pînă acum? Apropo, unde e intervenția sindicatului în întregul scenariu al filmului? Avem o realitate prezentată de sindicate ca fiind intolerabilă, prin prisma degradării umane la care un membru important al societății, educatorul, este expus. Dar cum a ajuns acesta, educatorul, profesorul, în această situație? Pur și simplu, acum a descoperit sindicatul această problemă și arătînd-o cu degetul, punînd-o sub ochii maselor, vrea să o rezolve prin sensibilizare și emoție? Nu poți, eu cel puțin nu pot să nu mă întreb: pînă cînd au făcut acest filmuleț, ce au făcut sindicatele pentru a-și apăra cu adevărat membrii (rog corul de demagogi să tacă!), pentru a-i proteja de agresiunea mass-media în goană după senzațional, de aroganța unor părinți sau a elevilor susținuți ori chiar încurajați de aceștia? Unde e lupta sindicală în acest sens?
Haideți să generalizăm, așadar, și în privința aceasta. Profesorii și-au pierdut, în mare măsură și de ani mulți, încrederea în sindicate. Au existat uneori valuri de retrageri. Nu pentru că nu ar fi luptat destul pentru drepturile salariale. Sau nu doar pentru acest motiv. Banii sînt doar un aspect al problemei. Demnitatea și statutul sînt celălalt aspect. Sindicatele și-au creat, din păcate, mai curînd o imagine de clientelă politică. Să nu uităm că cel puțin doi lideri naționali de sindicat au cotit-o spre politică. Oameni care ar fi trebuit să lupte în tranșee au ales să treacă de partea legiuitorului, fără să clipească, fără scrupule. În sistem s-a simțit adesea pactizarea sindicatelor cu Puterea. Atitudini de genul celei a directorului din filmuleț, de genul n-avem ce face, legea nu ne ajută destul, n-avem putere, mai bine să aplanăm, să amînăm, să… O lipsă de vînă care a ascuns, din păcate, o lipsă de interes față de masa angajaților, justificată de interese personale ale unor lideri. Chestii clasice.
Pe final, cîteva amărăciuni. Pe fondul acestei impotențe parcă a sindicatelor, pe care o resimțim de ani de zile dureros (și, repet, nu mă refer la drepturi salariale, ci la o luptă consistentă pentru imagine și pentru demnitate), filmul realizat la comanda lor ajunge să facă mai degrabă un deserviciu profesorilor. Înfățișînd emoțional și exagerat niște tipologii nu neapărat omniprezente, pune etichete, stigmatizează de fapt, poate chiar dă idei. Aruncă pe raftul pe care scrie Categoria a II-a o profesie de prim rang, în loc să-i facă loc pe primul raft, între vedete.
Am reacționat, în primele momente, și eu în solidar cu mulți prieteni și colegi care au distribuit filmulețul. Emoțional. Dar apoi m-am mai gîndit. Dragi colegi, e aproape un -fake news. Chem sindicatele la răspuns și le cer, spre a se revanșa, altceva: o luptă reală pentru creșterea demnității statutului de profesor. O luptă organizată eficient managerial, pentru o rebranduire a imaginii acestui job, nu, nu spun a acestei profesii de vocație. Sper că se înțelege de ce!
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
