Discursul politic actual vehiculează cuvinte-emblemă inconfundabile, semne de recunoaştere şi de afirmare a fidelităţii faţă de un grup (stat paralel, protocoale, binom), evitate sau citate ironic de cei din afara grupului respectiv. Pe lîngă acestea, există însă şi cuvinte care pot fi folosite de toată lumea, dar îşi modifică sensul şi conotaţiile prin frecvenţa extremă a asocierii cu un anumit tip de discurs. Demn şi demnitate – cuvinte altminteri normale, pozitive, respectabile – sînt astfel de indicii de poziţionare politică. Cei care le folosesc în exces le asociază unui naţionalism cu agresivitate latentă. Frecvenţa obsesivă a unor cuvinte şi sensuri e adesea semnul unei slăbiciuni ascunse, dar care devine vizibilă din dorinţa de permanentă autojustificare: aşa cum nu e de aşteptat ca un funcţionar public să afirme din senin că e cinstit, sau un preot că e credincios, nu ar fi nevoie ca demnitatea să fie clamată: ar trebui să fie implicită şi discretă. Preocuparea cuiva de a-şi afirma propria demnitate sugerează fie o nesiguranţă (lumea nu îi recunoaşte respectabilitatea), fie o acuzaţie (ceilalţi, adversarii, nu sînt demni). Desigur, nu este vorba de folosirea relaţională a termenului demn (demn de ceva – de laudă, de o soartă mai bună, de Cartea Recordurilor etc.), ci de utilizarea sa absolută, inerent ambiguă.

Din mesajele politice de Anul Nou ale celor aflaţi la putere (din decembrie 2018, ziare.com) nu au lipsit cuvintele-cheie: „redăm naţiunii române demnitatea“; „pentru a construi o Românie demnă“ (preşedintele partidului, L.D.); „o Românie demnă şi mîndră“ (prim-ministrul V.D.). În discursul prim-ministrului la ceremonia oficială de lansare a președinției României la Consiliul Uniunii Europene, din 10 ianuarie 2019, termenul demnitate apărea de trei ori: „Am onoarea de a vorbi în numele României, care, timp de 6 luni, va sta cu demnitate la masa la care se iau decizii importante“; „România va conduce cu demnitate Consiliul Uniunii Europene“; „Ca prim-ministru al României, îmi asum cu onoare și demnitate această înaltă responsabilitate“. Într-o comunicare directă şi colegială, asemenea asigurări insistente ar părea absurde. Cuvîntul demnitate, golit de conţinut, capătă motivare doar în contextul polemic. Nu întîmplător, elogiile partizane recurg la acelaşi termen pentru a valoriza discursul antieuropean: „Liderul PSD, L.D., a felicitat-o pe premierul V.D. pentru prestaţia din plenul PE, «pentru demnitatea cu care a apărat poziţia României şi imaginea României în Parlamentul European»“ (news.ro); „mesajul a fost fără cusur, o adevărată lecție de politică și demnitate națională“ (sputnik.md); „Premierul V.D. a declarat, vineri, că Guvernul s-a prezentat în Parlamentul European cu demnitate şi profesionalism“ (ziaruldeiasi.ro).

Într-o formă benignă, asumarea demnităţii poate fi sursă de umor. La Caragiale, cuvintele demn şi demnitate (sau echivalentul, azi învechit, dignitate) indică adesea adoptarea unei posturi ridicole, în contrast cu persoana şi cu situaţia. Personajele din Căldură mare vorbesc cu „un calm imperturbabil, egal şi plin de dignitate“; părintele Marinache, evocat în Duminica Tomii, le strigă mahalagioaicelor din parohie, cu „ton demn de autoritate“, „Ho! că nu sînteţi la cocină“; în indicaţiile de regie asupra replicilor lui Caţavencu apare de mai multe ori formula „cu dignitate“; personajul însuşi foloseşte termenul: „am fost lovit aşa de crud în dignitatea mea, încît nu mai pot tăcea“.

Demnitatea afirmată ritos azi e totuşi mai mult decît o sursă de comic involuntar. Ce transmite cu adevărat cuvîntul se poate înţelege mai bine din discursul complementar, al negativităţii exprimate direct, în termeni care nu mai sînt la fel de neutri şi ambigui. În opoziţie cu demnitatea, politicienii în cauză vorbesc de „ploconire“, „umilinţă“, de ţara „îngenuncheată“, cu capul „în ţărînă“: „a continua ca România să fie în genunchi în faţa oricăror interese străine“ (L.D., digi24.ro); „noul guvernator şi noua echipă de conducere de la Banca Naţională a României să fie una de patrioţi, pentru că altfel ţara noastră «nu va putea să scoată capul din ţărîn㻓 (D.V., stirileprotv.ro) etc.

Oricît ar părea de inocente, cuvintele demn şi demnitate – şi mai ales formula „lecţie de demnitate“ – se încarcă tot mai mult cu implicaţiile agresive ale discursului naţionalist şi antieuropean. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).