În trama piesei Romeo și Julieta de Shakespeare, epidemia joacă un rol pe cît de neobservat, pe atît de important. Lorenzo îl trimite pe Fratele Ioan de la Verona la Mantova (unde Romeo se afla în exil) cu o scrisoare secretă în care îi povestește că Julieta își va înscena moartea și că, dacă va auzi că a murit, să știe că nu a murit de-adevăratelea, fiind doar un „joc”, parte a unui plan care urmărea ca totul să se încheie cu bine. Scrisoarea, însă, nu ajunge la Romeo și se declanșează tragedia. Neștiind de planul lui Lorenzo și al Julietei, vestea morții iubitei lui îl umple de furie pe Romeo, care trece peste orice interdicții, dă buzna în cavoul ei, unde îl găsește pe Paris pe care-l ucide și apoi se sinucide. Julieta se trezește, îl vede pe Romeo mort și își ia, la rîndul ei, viața. Dacă scrisoarea lui Lorenzo ajungea la Romeo la timp, acesta știa că Julieta nu e moartă de-adevăratelea și ar fi fost bune șanse ca planul care urma să obțină readucerea lui din exil și căsătoria cu Julieta să funcționeze. Dar de ce nu a ajuns scrisoarea?

Mesagerul pe care Lorenzo îl trimite spre Romeo cu scrisoarea în care explică totul este Fratele Ioan, călugăr franciscan. Conform regulilor monahale, franciscanii mergeau numai pe jos și niciodată singuri. Astfel, pentru acest drum, Ioan se întovărășește cu un alt frate. Doar că acesta tocmai ieșise dintr-o misiune de îngrijit bolnavii unei molime (ciumă) despre care nu se pomenește în piesă pînă atunci. Prin urmare, gardienii cu atribuții sanitare îi bagă imediat pe amîndoi în carantină. Lorenzo nu are cum să știe că scrisoarea lui nu a ajuns la Romeo, căci carantina în acele vremuri era o treabă foarte serioasă: de multe ori, ușile și ferestrele casei sub restricții sanitare erau bătute în cuie pe perioada izolării și gardienii patrulau cu atenție mărită, ei înșiși isterizați de spaima bolii. Abia după ieșirea din carantină, Ioan a ajuns la Lorenzo să-l anunțe că nu a putut transmite mesajul. Dar era prea tîrziu. Între timp, Romeo aflase că Julieta a murit, fără să știe de planul secret al lui Lorenzo, și a urmat tot ce știm că a urmat. Este, cred, cel mai celebru caz literar în care o molimă generează o tragedie nu prin virusuri și îmbolnăviri, ci prin efectele ei sociale cumva colaterale, dar nu mai puțin directe. Efectele molimei asupra celor două mari familii veroneze au fost teribile: copiii morți, dar și stingerea pentru totdeauna a dușmăniei dintre ele: un rău enorm pentru ei înșiși și un bine pentru toată lumea.

Într-o molimă există, desigur, decese. Există și bolnavi care scapă în cele din urmă, cu sau fără sechele. Dar de cînd a început nebunia COVID-19 îmi pare că mai important decît să tot urmărim graficele infectați-morți-vindecați este să fim atenți la „victimele colaterale”. Ce ucide o epidemie doar prin umbra ei, doar prin spaima pe care o aduce, doar prin precipitarea, adesea isterică, a oamenilor și nu prin virusul ei? Parafrazînd o vorbă a lui Sartre, nu e atît de important ce face epidemia din noi, cît ce facem noi cu ce face epidemia din noi.

M-am referit la Romeo și Julieta, unde rolul epidemiei e atît de discret, dar atît de important, și nu la o altă sursă care vorbește masiv și exclusiv despre valuri infecțioase, anume ca să subliniez că va trebui cumva să evaluăm și ce anume a stricat în jur această provocare colectivă fără să atingă, totuși, cu microbii ei. Nici eu, nici dumneavoastră, nici chiar revista Dilema veche nu am ieșit întregi din această îndelungată izolare. O privire lucidă în jur și un moment de reflecție au devenit nu doar posibile, ci obligatorii. COVID-19 a lucrat perfid nu doar în plămînii celor pe care i-a atins, ci și în substanța umană a cetății. Să nu ne facem că nu vedem asta și să nu credem că e mai ușor de reconstruit civilizația noastră în tot ce avea ea semnificativ decît un plămîn făcut ferfeniță de virusul chinezesc.