Niciodată scrisul la gazetă nu mi-a făcut mai mare plăcere decît atunci cînd am avut ocazia să împărtășesc cititorilor mei din bucuriile mele. Nu ezit, așadar, să scriu aceste rînduri, căci mult m-am bucurat să primesc albumul Dinu Lipatti. Muzicianul în imagini, editat anul acesta de Institutul Cultural Român.

De cum am privit coperta, din a cărei penumbră pianistul mă lasă să-i văd mîinile și ochii, mi-au venit cîteva gînduri despre Dinu Lipatti. Mi-am adus aminte că, de cîte ori am avut ocazia să întîlnesc melomani în afara țării (am întîlnit destui în multele mele călătorii) și le-am spus că sînt român, numele lui Dinu Lipatti venea imediat în discuție. Da, mai degrabă Lipatti decît Enescu. Pe măsură ce am început să cunosc lumea largă a muzicii, am putut foarte repede să-mi dau seama că în jurul lui Lipatti există un adevărat cult care se perpetuează misterios de la o generație de iubitori de muzică la următoarea. Aparent, greu de explicat pentru că Lipatti a trăit puțin (doar 33 de ani) și a murit demult (decembrie 1950). Înregistrările sale au fost, pentru multă vreme, foarte puține și aproape intruvabile. În plus, au fost făcute într-o perioadă în care tehnologia sunetului era de-a dreptul rudimentară în comparație cu ceea ce a devenit în ultimele trei-patru decenii. Abia recent s-a putut alcătui un catalog mai consistent al înregistrărilor cu Lipatti. Iar catalogul se tot completează. Puține și slabe calitativ, aceste înregistrări sînt, totuși, aur pur pentru melomani. Atît de venerate sînt, încît periodic apar știri că s-a mai găsit cîte una, dar de cele mai multe ori se dovedește ulterior că nu e Lipatti. Misterul posterității lui Lipatti este șocant pentru mine. Cum de poate fi atît de iubit un artist din alte vremuri pentru care nu există nici un interes comercial sau ideologic în ziua de azi? Într-o lume în care nu există decît propagandă, PR, lobby, manipulare, scandal și spaime, cum de persistă o admirație publică pentru cineva ca Lipatti?

Teza mea este că fascinația pentru Lipatti se menține peste ani pentru că apare tot mai clar miza superioară a existenței sale – o miză care depășește determinațiile lumii noastre. Muzica lui este doar un semn, ceva ca o invitație spre altceva, vorba poetului, mult mai înalt și mult mai curînd. Firește, nici prin cap nu-mi trece să pun la îndoială că muzica a fost vocația lui Dinu Lipatti. Spun, însă, că cineva care face muzică așa cum a făcut Dinu Lipatti are pe lumea asta o misiune mai mare decît aceea de a cînta foarte bine. Cu asemenea oameni, muzica e doar introducerea spre o altă lume către care, de altfel, numai muzica te poate duce. Scuzați blasfemia (pentru cei mai religioși) sau patetismul (pentru cei mai recenți), dar părerea mea e că Lipatti a făcut în lumea noastră oficii de înger.

Cred că acum, în 2021, avem deja distanța necesară ca să putem întrevedea mai clar miza trecerii prin lume a acestui om. Eu cred că Dinu Lipatti a fost un fel de inserție a transcendentului în imanent. Mă gîndesc, deopotrivă, la arta lui și la suferințele lui, la traseul destinului său și la genul de om care a fost (avem, slavă Domnului, destule mărturii).

În orice caz, fie că sînteți de acord cu mine sau nu, faptul că Dinu Lipatti există încă, atît de viu și de adevărat, în inima atîtor melomani răspîndiți în toată lumea, din Australia în Canada și-n Japonia, este pentru mine un semn că, totuși, lumea noastră nu e chiar surdă la chemările altor lumi, că materia nu e complet inertă în fața spiritului. Cine se mai poate îndoi că spiritul învinge materia după ce ascultă ultimul său recital? Cînd știi ce dureri avea, ce boală îl cuprinsese, cînd știi că a murit peste nici trei luni, cînd știi care era condiția lui medicală în acea seară de septembrie 1950 și îl auzi cîntînd (de pildă, Partita Nr. 1 BWV 825 de Bach), nu mai poți avea vreun dubiu că tirania materiei se va răsturna curînd.

Sigur că, de la distanța pe care o avem astăzi, putem să ne permitem și visări contrafactuale.  Astfel, observăm imediat că Lipatti era din aceeași generație cu Sviatoslav Richter și Arturo Benedetti Michelangeli. Cum să nu te gîndești că, dacă ar fi trăit cît măcar speranța de viață a generației sale, Lipatti ar fi fost indubitabil o celebritate de același nivel? Cu atît mai mult cu cît „pianismul” lui Lipatti e atît de diferit de al acestor doi legendari – cît de complementari ar fi fost în contextul sensibilității acelei generații! De asemenea, știindu-i valoarea și integritatea, nu poți să nu te gîndești cît de mult ar fi însemnat un Lipatti viu și celebru în anii comunismului pentru muzica și pentru societatea românească. Nu cred că s-ar mai fi întors în țară, ca și Enescu. Spre deosebire de acesta, însă, cred că ar fi avut un trai confortabil, căci ar fi fost fără dubii unul dintre cei mai căutați soliști ai lumii. Un Dinu Lipatti desfășurînd o lungă carieră de anvergură mondială în exilul românesc din anii comunismului ar fi contat enorm. În fine, visări...

Nu închei fără să spun cîteva cuvinte despre Dinu Lipatti. Muzicianul în imagini. Sînt 117 pagini de documente și fotografii impresionante – foarte multe inedite –  grupate în patru capitole care acoperă părți din viața și posteritatea artistului: anii formării și afirmării în România; anii parizieni; povestea de dragoste dintre Dinu Lipatti și soția lui, Madeleine; discografia Lipatti. Fiecare capitol este însoțit de un text explicativ și fiecare fotografie este legendată minuțios. Textele sînt, toate, atît de bine și de competent scrise încît mi se pare că titlul Muzicianul în imagini face cumva o nedreptate autorilor acestor capitole: Ștefan Costache, Monica Isăcescu, Orlando Murrin și Mark Ainley. Muzicianul este prezentat nu doar în imagini, ci și în texte redate bilingv care dialoghează adecvat cu fotografiile și sporesc valoarea întregului.

În ceea ce mă privește, Dinu Lipatti. Muzicianul în imagini mi-a oferit ocazia să trăiesc o experiență audiovizuală ce va rămîne pentru mine memorabilă, căci mi-a determinat importante redefiniri. Am răsfoit albumul ascultînd înregistrări cu Dinu Lipatti. Am privit fotografiile în timp ce muzica umplea orice gol în jurul meu. Am fost cuprins de o asemenea senzație a deplinului, încît am înțeles imediat că experiența audiovizuală împlinită cu adevărat nu e cu clipuri în care se mișcă aluziv-erotic trupuri, culori și lumini energizate de un beat, ci cu fotografii alb-negru cu Lipatti în timp ce-l asculți cîntînd Bach, Mozart sau Schubert. În fine, merge și cu Chopin – iertată-mi fie maliția...  

La pagina 82 a albumului există o fotografie din anul morții. Chipul lui Lipatti e palid și obosit. Degetele mîinii drepte stau încordate cu precizie pe clape, dar asta nu te poate păcăli. Oricine a trăit măcar o noapte de nesomn din cauza unei suferințe ce l-a făcut să simtă, în singurătate sublunară, moartea pe-aproape înțelege imediat ce se întîmplă cu omul din această fotografie. E o fotografie care mă leagă pentru totdeauna de Lipatti, care îmi dă completă încredere în el, căci Cioran avea dreptate: nu poți avea încredere decît în cei care au trăit măcar o dată o boală ce i-a apropiat de moarte. Am privit îndelung această fotografie și, pe măsură ce-o priveam, mi se părea că în ea e ceva ce mai văzusem. După un timp, am înțeles: am răsfoit albumul înapoi, la pagina 54. Acolo se află o fotografie a lui Dinu Lipatti la 2 ani. Ochii! Incredibil aproape, ochii copilului drăgălaș de 2 ani sînt exact, dar exact aceiași ca ochii bărbatului de 33 de ani, matur și cotropit de boală. Sînt ochi prea maturi pentru un copil și prea copilăroși pentru cineva în pragul morții. De unde vine privirea aceea? Nu știu. Cum de a putut-o păstra? Nu știu. Dar ascult...

Și dacă există pe lumea asta cineva pe care arta și viața lui Lipatti îl lasă indiferent, tot ar trebui să răsfoiască acest album. Chiar și fără să-i percepi aura artistică și semnificațiile culturale, albumul tot are ce oferi: în fotografiile sale se vede clar standardul decenței, al bunului-simț și al nobleței omenești.