O definiție a Sfîntului Augustin, utilă și pentru juriști

S-a scris mult despre minciună, poate la fel de mult ca despre adevăr. Oricît de multe ar fi fețele adevărului, vălurile mincinoase care le pot acoperi sînt și mai numeroase. Întinderea acestor văluri și „materialul” lor sînt extrem de diferite. După Umberto Eco, chiar limbajul este, cel puțin indirect, mincinos, întrucît elementele componente sînt doar substitute ale realității. Parafrazînd, cuvintele mint în legătură cu lucrurile pe care le desemnează. Lingvistica, în varianta ei structuralistă, a dat multe dureri de cap prin răspîndirea unor termeni savanți (semn, semnificat, semnificant, semnificație). Uneori, literatura beletristică este privită ca o formă de minciună; în limba latină, mendacium are, pe lîngă sensul de a spune ceva contrar adevărului, și sensul de ficțiune poetică sau de poveste. Alteori, același cuvînt are și sensul de iluzie sau eroare a simțurilor. Au fost căutate și originile biologice ale minciunii; mimetismul și alte strategii de apărare sau de atac ale diferitelor forme de viață au fost privite ca variante naturale ale minciunii. Inventarul vălurilor mincinoase ale realității pare să fie nesfîrșit. O delimitare și o ordonare a acestor văluri sînt posibile printr-o definiție rezonabilă a minciunii. Sfîntul Augustin a dat cea mai simplă și mai clară definiție a acestui termen în Despre minciună (Humanitas, 2016, ediție bilingvă): de mințit minte acela care una are în gînd și altceva redă prin cuvinte sau prin orice alte moduri de semnificare; (ille mentitur, qui aliud habet in animo et aliud verbis vel quibuslibet significationibus enuntiat).

Delimitarea netă a înțelesului minciunii, prin restrîngerea la domeniul uman, este primul avantaj al definiției. Următorul avantaj este eliminarea oricărei denotații morale, pentru a permite includerea în sfera acestui termen nu numai a formelor malefice, ci și a formelor benefice ale minciunii; se poate minți nu numai pentru a face rău, ci și pentru a face bine. Fără a ignora raportarea minciunii la adevăr, definiția oferă o imagine particulară a acestei opoziții: adevărul este desprins de criteriul concordanței dintre ceea ce se cunoaște și ceea ce este real, fiind redus la ceea ce are în gînd autorul minciunii; nu contează dacă acest ce are în gînd reflectă în mod corect sau incorect o anumită realitate; mai mult, ce are în gînd poate să fie nu doar reflectarea, exactă sau eronată, a unui fapt trecut, ci și planul unei acțiuni viitoare; autorul minciunii ascunde astfel nu ceea ce s-a întîmplat în trecut, ci ceea ce vrea să se întîmple în viitor; este al treilea avantaj al definiției. În sfîrșit, minciuna se poate săvîrși nu numai prin cuvinte, ci și prin „orice alte moduri de semnificare”; nu numai cuvintele, ci și orice alte semne pot exprima altceva decît ce are în gînd cel care minte; tăcerea, adică absența cuvintelor, nu este prin ea însăși un asemenea semn, dar cuvintele pot fi înlocuite prin alte semne care pot reda același lucru; juriștii cunosc această nuanță în legătură cu exprimarea consimțămîntului, ca o condiție de validitate a actului juridic: nu acela care tace pur și simplu (qui tacet), ci acela care tace ca și cum ar vorbi (qui tacet cum loqui debetur), folosind astfel alte semne decît cuvintele, poate fi considerat că a consimțit la încheierea unui act juridic (consentire videtur). Aceste patru clarificări sînt utile pentru toți cei care, dintr-o perspectivă sau alta, vorbesc sau scriu despre minciună. Juriștii sînt și ei interesați de aceste clarificări; cum s-a spus, nu fără maliție, în lumea dreptului minciuna este la ea acasă.

Restrîngînd minciuna la domeniul uman, definiția Sfîntului Augustin opune o atitudine de bun-simț tendințelor de ultimă oră, pe cît de stranii, pe atît de inconsistente, de a atribui prerogative juridice animalelor sau chiar lucrurilor. Sînt vehiculate astfel teorii despre „drepturile animalelor” sau „dreptul unor lucruri de a fi conservate”. Este la modă să spui că animalele sau lucrurile au calitatea de titular de drepturi subiective. Se complică astfel, în mod inutil, ceea ce este simplu: oamenii au unii față de alții drepturi și datorii în legătură cu anumite categorii de animale sau  lucruri.

Ca și în politică (un filosof – care este privit uneori, în mod unilateral, ca promotor al unor poziții imorale intransigente – a făcut distincție, cu subtilitate, între ineficacitatea moralei de primă instanță și eficacitatea moralei de a doua instanță în acțiunea politică), și în drept minciuna poate avea uneori o conotație pozitivă, ca instrument de realizare a binelui; simulația și mandatul fără reprezentare sînt concepte juridice care interferează cu minciuna, rămînînd, de cele mai multe ori, compatibile cu normele juridice și cu cele morale, nefiind deci susceptibile de sancționare; alteori, minciuna este sancționată doar moral, nu și juridic, întrucît ea este neutralizată de atitudini sau fapte specifice, cum ar fi posesia de lungă durată, ca temei al dobîndirii dreptului de proprietate. În cele mai multe cazuri, însă, minciuna este repudiată moral și sancționată juridic; lista acestor forme de minciună, cuprinzînd exemple din dreptul public și din dreptul privat, din dreptul procesual și din dreptul substanțial, este foarte lungă: inducerea în eroare a celeilalte părți cu ocazia încheierii unui contract, inclusiv prin ascunderea viciilor lucrului vîndut, defăimarea altei persoane, numeroase infracțiuni, cum sînt înșelăciunea la măsurătoare, înșelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor, plagiatul, comunicarea de informații false, contrafacerea, mărturia mincinoasă etc. Ceea ce au în comun aceste fapte ilicite este neconcordanța dintre ceea ce are în gînd autorul minciunii și ceea ce el redă prin cuvinte sau alte moduri de semnificare; iar acest ce are în gînd nu se raportează în mod obligatoriu la o anumită realitate, nici la trecut, putînd să conțină planul unei acțiuni viitoare înșelătoare. Nu mai puțin, minciuna conținută în aceste fapte ilicite poate fi redată nu numai în cuvinte, ci și prin alte moduri de semnificare, ca în cazul infracțiunii de înșelăciune la măsurătoare.

Sprijinul pe care îl dă Sfîntul Augustin juriștilor prin definiția minciunii este încă o dovadă a legăturilor profunde care există între cultura juridică și cultura filosofică, precum și a unității culturii în întregul ei.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.