Ce-i bun la momentele mai puțin bune din istorie e că nasc uneori tradiții frumoase care prind rădăcini puternice. Ca un brad norvegian.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în aprilie 1940, forțele germane au invadat Norvegia, în ciuda neutralității declarate a acesteia. Printre ținte a fost și mica localitate Nybergsund, unde se refugiaseră regele și principalele autorități ale statului. Regele Haakon al VII-lea a refuzat capitularea în fața inamicului, a părăsit țara și s-a retras împreună cu familia și cu membrii guvernului său la Londra. În exil, ca și la tango, e nevoie de doi, iar suveranul norvegian a avut parte de sprijinul britanicilor care l-au găzduit. De la Londra, regele a condus lupta de rezistență pentru Norvegia. Știrile de pe front îi erau traduse în limba norvegiană, iar autoritățile londoneze aveau grijă ca regele să primească constant informațiile esențiale în mobilizarea de război de la distanță.

După efortul dus din exil timp de cinci ani, în iunie 1945 regele Haakon al VII-lea s-a întors în Norvegia eliberată. Norvegienii, în frunte cu monarhul lor, nu au uitat de partenerul de tango din timpul exilului, fără de care exilul în sine nu ar fi fost posibil, darămite lupta condusă de acolo, de la Londra (desigur, aliatul englez avea tot interesul să danseze dansul). Și astfel s-a născut o frumoasă tradiție: începînd cu 1947, la sfîrșitul fiecărui an, Norvegia trimite Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord un brad ca simbol al recunoștinței și prieteniei pentru sprijinul acordat în timpul conflictului.

Bradul de Crăciun din Piața Trafalgar.

Arborele (un molid, de fapt, dar îi spunem convențional brad, că parcă molid de Crăciun sună un pic ciudat) este ales cu grijă cu ani înainte de momentul livrării în Londra (deși, anul trecut, bradul mai puțin bogat în crengi a creat controverse printre vizitatori) și de regulă are vreo 50 de ani.

Ceremonia tăierii lui dintr-o pădure de lîngă Oslo are loc la sfîrșit de noiembrie și reprezintă un moment emoționant pentru ambele părți, norvegiană și britanică, pe acorduri de colinde și, desigur, cu amintirea tangoului istoric de altădată dintre cele două țări.

Sărbătoarea merge mai departe la Londra, în Piața Trafalgar, cu aprinderea luminilor din brad, care după ce își îndeplinește misiunea de simbol al Crăciunului, dar și al prieteniei solide dintre cele două țări, este reciclat.

Și istoria continuă.

Mihaela Simina este licențiată în istorie (specializarea Relații Internaționale), scriitor, coprezentator și coautor (comentariu și scenariu) al serialului documentar România construită.

Foto: Piața Trafalgar, 1947 (wikimedia commons)