Nu vă fie frică, America nu pică!

…deși, din nou, scriu aceste rînduri cînd viitorul președinte al SUA nu este încă sigur. Nimic surprinzător. După cum spuneam acum două săptămîni, din cauza zecilor de milioane de voturi trimise prin poștă, voturi care trebuie numărate „cu mîna”, satisfacția de a afla cîștigătorul avea să fie amînată. Altele au fost surprizele. Mult anticipatul „val albastru” (democrat) ce urma să măture America de la Coasta de Est la cea de Vest, asigurîndu-i lui Biden o victorie confortabilă, iar democraților întărirea majorității în Camera Reprezentanților și o majoritate în Senat, s-a încăpățînat să nu se materializeze. C-așa e pîrdalnica asta de realitate – încăpățînată. Refuză să asculte de politicieni, de experți, de sondaje și de social media.

E a doua oară în patru ani cînd virtualul s-a dovedit a fi deconectat de real. Acum patru ani, cînd „predicțiile” despre victoria zdrobitoare a lui Hillary Clinton s-au dovedit complet eronate, scuza a fost că excepția confirmă regula. A doua oară la rînd, o asemenea scuză are picioare atît de scurte că nici măcar nu se mai văd. Merge pe roți. Victoria va fi una la mustață, și nu într-un singur stat sau într-un singur district (county), cum a fost în 2000, în Florida, ci în șase state. Numărul minorităților care l-au votat pe Trump nu a scăzut, ci a crescut. Republicanii nu au pierdut, ci au cîștigat locuri în Camera Reprezentanților, iar Senatul va rămîne, probabil, în controlul acelorași. E ca-n bancul de la Radio Erevan: experții au avut dreptate, Ivan Ivanovici a primit de la partid o Volga, doar că nu era o Volga, ci o bicicletă, și nu i s-a dat, ci i s-a luat. Wall Street a reacționat deja în doar cîteva ore. De ce? Pentru că, indiferent de președinte, nici o majoritate zdrobitoare nu va controla Congresul, ceea ce înseamnă că nu vor exista schimbări radicale, peste noapte. Cine are urechi de auzit, să audă (Matei, 13:43), iar cine nu înțelege, să nu înțeleagă (1 Corinteni, 14:38).

Sistemul american a fost creat, intenționat, pentru a da răgaz fierbinților de moment să se mai răcorească. Democrației directe i-a fost preferată democrația reprezentativă, în speranța că, de voie, de nevoie, politicienii vor încerca să mute opinia publică spre centru, pentru a fi realeși. Asta a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, cînd majoritatea americanilor pendulau între centru-stînga și centru-dreapta. Acum, jumătate dintre republicani și ceva mai puțin democrați mai degrabă s-ar căsători cu o persoană de o religie diferită decît cu una simpatizantă a celuilalt partid. Acum, mulțimi înfierbîntate strigă pe străzi „Omorîți porcii!”, cu referire la polițiști, iar în cartierele hipster un manechin înfățișîndu-l pe Donald Trump, în mărime naturală, cu capul într-o ghilotină, e aplaudat de vecinii „cool” și devine viral pe social media. De cealaltă parte a baricadei ideologice, grupurile de extremă dreapta își curăță puștile și patrulează străzile. Ș.a.m.d. Acum, oamenii politici nu mai conduc, ci se lasă conduși. Spre extreme. Nivelul educației scade pe măsură ce se întețesc cererile pentru democrație directă. Principiul acțiunii și reacțiunii funcționează în cazul afectelor impecabil. Vorba lui Eugène Ionesco: „Luați un cerc, mîngîiați-l, va deveni vicios”. Dar cine mai are urechi de auzit?

În copilărie, cînd încă nu știam ce-i acela „bullying” și nici atac „ad hominem”, ăștia mai pricăjiți ne apăram de orice fel de injurii c-o replică simplă, dar eficientă: „Cine zice, ăla e!”. Rostită cu convingerea celui ce știe ce spune, replica avea darul de-a descumpăni atacatorii. Aș înscrie aceste cuvinte pe toate oglinzile din lume: „Cine zice, ăla e!”. Poate așa ne vom dezobișnui de reflexul de a pasa responsabilitatea pe umerii altora. Acum, politicienii dau vina pe „experți”, experții dau vina pe sondajele de opinie, sociologii dau vina pe oamenii care mint în sondaje. Și, de bună seamă, pentru a închide cercul, oamenii dau vina pe politicienii care dau vina pe… „Luați un cerc, mîngîiați-l, va deveni vicios.”

Dă-le, Doamne, americanilor mintea de pe urmă! Dar și românilor.

„Să moară și capra vecinului” e o exagerare pedagogică. În realitate, admirăm capra vecinului, ba chiar o dăm de exemplu. Simpatizăm cu ea. Asta, însă, nu ne împiedică să ne bucurăm, în secret, dacă mai șchioapătă la răstimpuri – e și ea, la urma urmelor, doar o capră, ca a noastră. Nu e mai brează. Urmăresc mass-media românești. Aflu cîtă dezamăgire s-a strîns în inimile românilor văzînd că mult-lăudata democrație americană nu-și cunoaște viitorul președinte nici la o săptămînă după alegeri. Că, acum douăzeci de ani, George W. Bush a fost declarat președinte la jumătatea lui decembrie e un fapt care s-a șters din memorie. Trăim în prezent. Hic et nunc.

Nu-mi amintesc să fi primit vreodată atît de multe mesaje din țară, de la cunoștințe mai mult sau mai puțin îndepărtate, cum am primit în ultimele zile. Polarizarea românilor o reflectă pînă la virgulă pe cea a americanilor și – trebuie s-o mărturisesc roșind cu fîlfîiri de pleoape – m-am simțit măgulit că fiecare „tabără” m-a considerat automat ca fiind unul „de-al lor”. Și cei care, mai mult în serios decît în glumă, îmi spuneau că pe americani îi paște comunismul, dar și cei care se întrebau retoric „Cît de mult v-ați tîmpit voi, americanii, să-l votați încă o dată pe Trump?”. (O singură persoană m-a întrebat verde-n față cu cine am votat, că nu-și poate da seama. I-am spus.) Ceea ce, în pofida polarizării, ambele tabere au în comun era o îngrijorare – America e pe punctul de a se duce de rîpă.

Profit așadar de ocazie pentru a liniști spiritele. Sistemul american a fost gîndit de către o mînă de oameni în așa fel încît să reziste acestor șocuri. Și rezistă. Nu trebuie să mă credeți pe cuvînt. Printre multele glume (bune) care circulă pe Internet zilele acestea e una în care Iohannis îi spune lui Trump: „Eu am cîștigat alegerile cu diaspora. Voi nu aveți una?”. Creatorul anonim al poantei a surprins, probabil fără să vrea, un adevăr pe care „experții” îngropați în cifre nu-l mai pot vedea. Pădurea contează, nu copacii. Nu, America nu are diaspora. În continuare, lumea vrea să vină în SUA, nu să plece de aici. Nu sînt expert – am terminat Liceul Industrial „Avram Iancu” din Brad cu specialitatea sculer-matrițer. Dar abia cînd voi vedea americani servind bere pe terasele din Beijing voi începe să mă îngrijorez. Pînă atunci, voi continua să mă încred în „experți” cam cît mă încred în expertiza mea de sculer-matrițer.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).