Nopțile de vară în Chicago sînt prea lungi. E cald și mult prea umed. Apartamentul nu are aer condiționat și e greu să respir. Sînt singur de cîteva zile. Am fost patru, acum am rămas doar eu în apartament. E vineri și nu am chef să stau în casă. E un bar destul de aproape. Joacă Chicago Bulls, au un ecran foarte mare, e plăcut înăuntru, e puțină lume în jur, nu fumează nimeni, așa că sînt fericit.
Cînd vine grupul ei este deja pauză. Pe ea am mai văzut-o de cîteva ori. Vinde la unul dintre magazinele de unde îmi iau mîncare. E frumoasă.
Engleza mea nu e deloc sigură, așa că nu am îndrăzneala să mă bag în seamă cu ea, deși mi-ar plăcea. Continuu să mă uit la meci și să trag de berea americană proastă rău. Sînt cu ea în cap și îmi exersez memoria vizuală, să îmi amintesc ce scrie pe ecusonul ei de serviciu. Noof. Mă gîndesc cum naiba se pronunță asta.
Nuuf!
Da?
Am zis-o cu voce tare. Nu este prima oară cînd vocalizez ceea ce gîndesc. E chiar în spatele meu și se uită în jur. Simt cum roșesc.
Ne știm?
Îi explic în engleza mea stricată ce s-a întîmplat. Îmi zîmbește. Are ochii adînci, de un castaniu foarte închis. Părinții ei sînt din Iran. Arabi din Iran. Îi spun că sînt un megaspecialist în lumea araba, căci am citit 1001 de nopți. Rîde.
Stă cu mine. Nu prea știu de ce, dar stă cu mine. Refuză să îi cumpăr o bere. O fac să rîdă. Amîndoi avem 26 de ani și sîntem cumva între. Ea a plecat din Boston din cauza familiei, care își dorea o fiică precum în Iran și nu o americancă. Eu am fugit de sărăcie, dar taică-miu alcoolic a contat și el destul în decizia asta. Îi zic că eu am plecat din România ca să nu ajung alcoolic, căci cam asta era tradiția la mine în familie.
Ne-au dat afară din bar. I-am spus că apartamentul meu funcționează perfect pe post de saună și că, dacă vrea, ar fi fain să ne plimbăm. Mi-a spus că oricum afară e saună și că ar prefera apartamentul.
Sînt oarecum obișnuit cu stilul abrupt al americancelor. Noaptea nu este departe de basmele Șeherezadei. E o lumină bună de la luna plină și, cumva, căldura nu mai contează. Are picioare lungi și e un pic mai măslinie decît mine.
Dimineața e dură. Habar n-am ce să zic sau cum să mă port. Îmi cere numărul de telefon. Îl scriu pe o hîrtie și i-l dau.
Camera mea miroase a ea preț de cîteva zile. Am învățat că relațiile în Chicago sînt scurte. Seamănă mai degrabă cu o partidă de vînătoare, unde singurul lucru care contează este satisfacția imediată.
Nu mă sună. Oricum, nu par să înțeleg cum funcționează protocolul relațiilor aici, așa că nici nu îmi bat capul prea mult. Îmi trece prin minte să mă duc la același bar, cu speranța să o văd, dar mi se pare prea patetic. Probabil încerc și să mă protejez.
Trec cîteva luni în care am o primă relație ceva mai lungă și sînt îngropat în muncă.
E sfîrșit de octombrie cînd revin la bar. Aici, barurile au un fel de tablă unde se afișează tot felul de anunțuri. Îmi beau berea și le citesc. E unul către mine.
„Val, ți-am pierdut numărul de telefon. Ne vedem aici vineri?“
M-am simțit brusc copleșit de amintirile cu ea. Era sigur cea mai potrivită cu mine. Am fost acolo trei vineri consecutive. Nu a venit. Apoi am plecat din Chicago.
Am revenit în Chicago după mulți, mulți ani. Barul nu mai e acolo. De curînd, am mai întîlnit pe cineva pe nume Noof. E o prințesă arabă. Are 26 de ani.
Undeva, Șeherezada zîmbește, probabil, sarcastic.
Foto: Cosmin Bumbuț
