Cuvîntul mutră şi-a păstrat neschimbată marca stilistică: aparţine şi astăzi registrului familiar în care a pătruns cu mai mult de un secol în urmă, prin preluare din neogreacă. Termenul e atestat în secolul al XIX lea, în comediile lui Alecsandri („ian priviţi-vă mutrele în oglinda asta… ca să vedeţi cît sînteţi de frumoşi“, Sînziana şi Pepelea) sau în proza lui Caragiale („te piteşti, să nu-ţi văd mutra“, Kir Ianulea). Îl folosea şi Eminescu: „mutra de vîndută“ (Împărat şi proletar); „Toate mutrele acestea sînt pretinse de roman“ (Scrisoarea III) şi îl înregistra Frédéric Damé, în dicţionarul său din 1893. Sensurile de bază ale cuvîntului au rămas neschimbate – „faţă“, „expresie facială“, „ins“; mai puţin folosite sînt vechile expresii, poate cu excepţia locuţiunii a face mutre – „a fi nemulţumit, a face nazuri“. În greaca modernă, forma moútra este un plural neutru al unui substantiv (moútro, în forma mai veche moûtron), cu sensuri asemănătoare celor păstrate în română; forma actuală de plural este folosită mai ales în expresii (de exemplu, cu sensul „a face o faţă lungă, a fi surprins“) şi are conotaţii depreciative. În română, cuvîntul a produs diminutivele mutriţă şi mutrişoară.

Mufă este atestat mult mai tîrziu ca termen argotic, dar are cel puţin un sens de bază comun cu mutră, respectiv „faţă“. Etimologia argotismului nu e clară; exista însă de mai multă vreme termenul tehnic mufă, împrumutat din germană (Muffe), denumind o piesă de racord. Sensurile consemnate în DEX („cilindru de metal care servește la îmbinarea sau la ramificarea conductelor, a cablurilor etc.; manșon“; „partea lărgită de la capătul unui tub care servește la îmbinarea acestuia cu alt tub“) sînt încă în uz, dar cuvîntul se foloseşte mai des pentru piesele care conectează cablurile de alimentare sau de legare ale computerelor, telefoanelor mobile etc. („avem mufe, video balun-uri şi alți conectori utilizaţi în cadrul sistemelor de supraveghere video“, vonmag.ro; „am o problemă cu mufa audio din spate la placa de bază din PC“, mygarage.ro; „noile telefoane nu au mufă pentru căşti“, digi24.ro). Dicţionarele noastre generale nu au înregistrat acest sens, cum nu au înregistrat nici verbul a mufa, participiul adjectival mufat şi numele de acţiune mufare: „se mufează cablul UTP pe mufele RJ-45“ (wikipedia.ro); „Cablu coaxial TV gata mufat cu mufe de compresie“ (dipolnet.ro); „mufarea cablului de reţea“ (deconf.ro) etc.

În ciuda identităţii formei, e greu de stabilit dacă termenul tehnic stă la baza argotismului sau dacă e vorba doar de omonime cu sursă diferită. Mufa-„cilindru de metal“ nu prea ar avea de ce să devină metaforă pentru faţa umană; mufa „piesă de conectare“ ar fi putut totuşi căpăta sensul metaforic „cap“, de la care trecerea la „faţă“ e foarte simplă. E totuşi mai probabil să se fi produs o deraiere lexicală glumeaţă, sensul fiind atribuit pe baza similitudinii începutului de cuvînt (mutră-muie-mufă). În Dicţionarul de argou al limbii române de Nina Croitoru Bobârniche (ediţia a doua, 2003), mufă este înregistrat cu sensurile „gură“, „faţă“, „portofel“. Exemplele din Internet, din comentarii colocvial-argotice ale cititorilor, par să confirme mai ales sensurile (greu de delimitat în cazul relatărilor despre bătăi) „gură“ şi „faţă“: „i-a dat fetei cu palma peste mufă!“ (hotnews.com); „i-a dat fetei cu pumnu-n mufă“ (ibidem); „Dacă-ţi scapă una peste mufă după ce ai depus plîngerea la miliţie, l-ai băgat direct în puşcărie!“ (daciaclub.ro); „i a altoit o gheată în mufă lui Beckham“ (gsp.ro); „ce bine i se potriveşte la mufa lui un costum gri cu dungi albe“ (opiniatimisoarei.ro) etc.

Interesant e faptul că un termen similar ca formă şi, se pare, şi cu puncte comune în semantică există în argoul grecesc. Cuvîntul moúfa apare în dicţionarele de argou (de exemplu, slang.gr) cu sensurile „fals“, „mincinos“, „urît“ sau „rău“ – destul de diferite de cele din română. Într-o carte recentă, Sociolinguistics of Style and Social Class in Contemporary Athens (2014), autoarea, Irene Theodoropoulou, traduce şi comentează (la p. 75-76) un text de muzică hip-hop, în care apare termenul moúfa – pe care îl traduce prin „faţă“ şi „faţă urîtă“. Ar fi interesant de aflat dacă e vorba de o simplă coincidenţă, de două evoluţii semantice independente, dacă cele două argotisme sînt legate printr-o sursă comună – şi, mai ales, dacă au existat contacte şi influenţe reciproce între registrele argotice din cele două limbi. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Foto: Walter Matthau și Art Carney, The Odd Couple, 1966