…și-atunci, chiar dacă nu vă voi recita Plugușorul și nici omătul nu e prea mare (în țară, că-n Houston nu se pune problema), îngăduiți-mi să rămîn optimist și să cred că semne bune anul are! Ce-i drept, „semnele” diferă de la o lume la alta. Într-o societate bazată pe agricultură, semnele sînt altele decît într-una bazată pe Internet și pe noile media. În prima, „omătul mare” chiar sugera „semne bune, de belșug pentru brazda de sub plug”. În cea de-a doua, un film „de Hollywood” (nu e), care se termină catastrofal taman de Crăciun, poate fi un semn de deșteptare a păpușarilor care, vrem, nu vrem, controlează în bună măsură opinia publică – cea pe care se bazează societățile contemporane. În ziua de azi, fără a cîștiga opinia publică, nu poți face nimic. Cu opinia publică de partea ta, poți face totul. Sau nu?
Pare-se că pînă și „establishment-ul” regizoral și actoricesc din SUA începe să înțeleagă că s-a sărit calul și-atunci bate șaua ca să priceapă iapa (sic!). Nu mă voi apuca să fac cronica filmului Don’t Look Up! (Nu te uita-n sus!), pentru că despre el este vorba, dar trebuie să împărtășesc cîteva detalii, pentru necunoscători. Pe scurt, o cometă uriașă e pe cale de a lovi Pămîntul, ucigînd orice formă de viață. Însă lumea-n general și America în particular e prea ocupată cu spectacolul superficial pentru a lua în serios amenințarea, în ciuda dovezilor astronomilor (Leonardo DiCaprio și Jennifer Lawrence). Mărturisesc că începutul filmului (dar și destul de multe secvențe de pe traseu) a fost departe de-a mă entuziasma. Dimpotrivă, mi s-a părut ușurel absurd să combați superficialitatea contemporană cu o altă superficialitate. Avem o Madame President (Meryl Streep) care e varianta feminină a lui Donald Trump, de o evidență strigătoare la cer, y compris un fiu mai tîmpițel, „Don’t look up!” rimează perfect cu „Lock her up!” (sloganul lui Trump), niște capitaliști veroși ș.a.m.d.
Simbolistica începe însă să se complice relativ repejor spre surprinderea oricăruia familiarizat cît de cît cu politicile și ideologiile atît din filmele americane, cît și din viața de zi cu zi. Sînt luați la refec, pe rînd, un „cuplu” celebru de la o emisiune matinală de succes pe televiziunile americane (ABC: în film, „ea” e Cate Blanchett), un alt cuplu la fel de celebru din industria muzicală („ea” e Ariana Grande, „el” e sosia unui rapper celebru al cărui nume l-am uitat), un miliardar veșnic fericit, stăpînul noilor tehnologii etc. Trimiterile la COVID și la încălzirea planetei, ba chiar și la Armageddon-ul cu Bruce Willis, pentru cei care și-l mai amintesc, sînt și ele obvioase ș.a.m.d.
Pe scurt, filmul lui Adam McKay (omul care de fapt contează, chiar dacă n-ați auzit de el) se înfruptă cu pofta sarcasmului de la stînga la dreapta. Înțeleg că majoritatea comentatorilor, ba chiar și a actorilor, au înțeles „mesajul” ca pe unul pro-știința Covid și ecologist. Desigur, orice operă de artă e un fel de test Rorschach, al petelor de cerneală în care fiecare vede ce vrea subconștientul să vadă. Dar replica „Screw the manatees and just look up!” (pe care n-o traduc aci din varii motive) ar fi mai greu de explicat din această perspectivă. Vorba ceea, după o primă impresie, McKay se dovedește că n-are mamă, n-are tată, parcă l-ar fi născut o mătușă.
Îngăduiți-mi și mie, așadar, să îl interpretez în „cheia” care-mi pare deopotrivă cea mai coerentă și, aparent paradoxal, cea mai optimistă, mai cu seamă la început de an. De murit, murim cu toții! A încerca să uităm acest fapt, cît se poate de științific, a încerca să ne ascundem după degetele unei ipocrizii politicoase e o atitudine cît se poate de… neștiințifică. A-ți imagina că poți nega realitatea dacă-ți tot repeți că ești fericit și totul va fi bine în lumea aceasta înseamnă să-ți furi singur căciula, cum explica, tot științific, Fericitul Augustin în Cetatea lui Dumnezeu, pe la 410, toamna, fără a face apel la Scriptură. Pe la 2021, iarna, astronomul interpretat de către Leonardo DiCaprio strigă și el, în prime-TV, cam același lucru. Te scarpini în creștetul capului și te-ntrebi: cam cîte mii de ani mai exact au trecut de cînd Ecleziastul a zis că „nu e nimic nou sub soare”?
Pare-se că ideea unui sfîrșit al lumii a fost dintotdeauna mai „atractivă” decît cea a sfîrșitului individual, prin urmare și mai eficientă cînd e vorba de-a suna deșteptarea la realitate. Morțile personale, private, astea ale fiecăruia dintre noi, nu sînt nici pe departe suficient de spectaculoase pentru a ne atrage atenția asupra a ceea ce contează cu adevărat – stabilirea priorităților. Contează mai mult viața romanțioasă a cîntăreței care vrea să salveze lamantinii (manatees), pentru că asta dă bine, asta se cere? Telefonul „deștept” care îți ghicește stările sufletești și îți trimite videoclipuri amuzante cu pisici și găini pentru a te binedispune? Comentariile de pe social media și stupizeniile înșirate pe bandă rulantă la televiziuni? Sau cometa care te va ucide cu siguranță?
În ce direcție merită cu adevărat să te uiți? În sus, la cer, sau în jos, la telefonul deștept? Bătălia mediatică dintre cele două sloganuri – „Just look up!” („Doar uită-te-n sus!”) versus „Don’t look up!” („Nu te uita-n sus!”) – e înduioșătoare în simplitatea ei, dar surprinde totodată o realitate înfricoșătoare: astăzi, mai mult decît oricînd, cu rațiunea nu mai faci nimic. Astăzi, mai mult decît oricînd, contează numai manipularea grosolană a emoțiilor. Mai apoi, degeaba te uiți în sus, dacă o faci doar pentru a te speria de realitate. Kant vorbea despre „cerul înstelat deasupra noastră și legea morală din noi”, dar cine mai știe astăzi de Kant? Și despre ce fel de „cer înstelat” vorbim? Cel cu Steaua sau cel cu cometa?
Înclin să cred că premiera filmului nu a fost stabilită din întîmplare taman de Crăciun. Dimpotrivă, cred că a fost încă o invitație transparentă la a face paralela dintre Steaua care a vestit Nașterea și cometa care a vestit moartea. Pentru că, la urma urmei, urma care scapă turma, cometa e viața. Viața te omoară – ăsta e un fapt științific. Faptele nu pot fi schimbate, înțelesul lor, însă, da. Și tocmai de aceea (aproape) sfîrșitul filmului e o reconciliere a științei cu credința și o reîntoarcere la cuminecarea cu cei dragi. Ca o Taină Mare. Iar cine nu înțelege, să nu înțeleagă.
P.S. Pentru cei care vor să vadă filmul: a nu se rata P.S.-ul (sic!). Pentru că da, e un film cu P.S., iar referința biblică e din nou cît se poate de transparentă.
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
