Mă urc în avion cu piticii bubuind: „Indiaaaaa – ţara de origine, frăţică! Să vezi ce mişto o să fie!!!“ Mă imersez cultural şi decid să mănînc felurile tradiţionale oferite. După mai puţin de 30 de minute primesc o indicaţie clară din partea stomacului că mi-am supraestimat contribuţia genetică a strămoşilor. Peste încă două ore sînt convins că India e ţara duşmanilor mei şi nu a strămoşilor. Petrec o noapte minunată, care probabil ar isca invidia multor fotomodele pofticioase şi cu metabolism încet. Am stomacul complet gol, am bătut recordul propriu de dus la budă şi mă gîndesc seren la posibilitatea de a muri.

Aterizarea merge strună: sînt convins că o să aterizăm pe un cartier de cocioabe, dar pilotul reuşeşte să îl rateze în ultima clipă, stricîndu-mi toate planurile de reîncarnare. Aeroportul e minunat. Însă doar dacă aş fi fost un fan al gării din Buhuşi la momentul sosirii personalului de la Buzău, în cea mai călduroasă zi a anului. E începutul lui ianuarie, dar în Mumbai e mama caniculei. Stăm la o coadă lungă rău şi mă simt plin de speranţă cînd reuşesc să ies din aeroport. Nu există nici o diferenţă de temperatură între clădirea aeroportului şi afară, prin urmare continui să transpir alături de jumătatea de milion de indieni care se mişcă în proximitatea mea.

Înţeleg rapid că, de fapt, întreg Mumbaiul e ca şi cum ai sta în mijlocul a 50 de cozi la cîrnaţi în timpul lui Ceaşcă, aşezate una lîngă cealaltă. Mă urc într-un tuk-tuk şi reiau rapid gîndurile despre reîncarnare. Am o epifanie şi pricep de ce Buddha e aşa popular – fie şoferul meu pare sigur că există şi alte vieţi, fie e ultimul model de kamikaze indian. Peste tot e plin ochi de lume şi e greu să faci distincţia între stradă şi trotuar. Ajungem la hotelul cel procopsit. Deschid televizorul şi, deşi sînt vreo sută de canale, mi se pare că e numai unul. Pe toate canalele sînt numai filme, toate au aceeaşi structură: şmecherul cel rău, şmecherul cel bun şi gagica cea frumoasă. La fiecare două dialoguri se bagă un dans în grup de se rup cămeşile cele bune de pe ei. Şi bătăile dintre şmecheri sînt în ritm de dans.

Afară e un haos total. E ca la ieşirea de pe stadion la meciul Naţio-nalei pe vremea lui Hagi. Sînt mii de oameni unul lîngă altul care se mişcă haotic, vînd toate chestiile posibile, ţipă, claxonează, spală, se duc la WC. De fapt, nu se duc la WC cum îl ştiu eu. WC-ul lor e un loc asfaltat unde lumea se duce şi îşi face treaba, un fel de parcare un pic mai mărişoară. Dimineaţa vin nişte meşteri şi strîng producţia de peste zi. Mă bucur tare că am WC în cameră şi decid să explorez împrejurimile. Îl întreb pe băiatul de la recepţie dacă are o hartă. Engleza lui este impecabilă, cam ca româna lui Hagi. Aşa că nu pricep nimic, dar cumva sînt impresionat.

Mi-e o foame de turbez. Decid deci să ignor toate sfaturile primite şi intru în primul restaurant. Nu e nimic cu carne, deşi sînt vreo 40 de feluri. Mîncarea e dumnezeiască. Miroase bine, arată senzaţional şi are un gust pe măsură. Următoarele două săptămîni mănînc numai pe stradă, în principal ca să îi fac în ciudă stomacului meu. După cîteva zile încetează şi el mişcările de gherilă şi decide să mă susţină în explorările culinare. Nu am mîncat niciodată mai bine pentru o perioadă atît de îndelungată. Am un singur incident. Îmi iau un curry cu orez şi ospătarul mă întreabă ceva ce nu înţeleg, aşa că dau elegant din cap a „nu“. E mişcarea de „da“ în India, aşa că mă trezesc că începe să îmi amestece cu mîna orezul cu curry-ul. Mîinile domnului nu sînt deloc curate, aşa că rapid comand altceva.

Mă plimb toată ziua de ţăcănit şi văd o mulţime de lucruri fabuloase. Într-o intersecţie decid să mă tund în jurul cheliei. Cu un pic peste un euro mă scot cu o tunsoare şi cu cel mai tare masaj la cap de pînă atunci. Singurul masaj la cap de pînă atunci, ca să fiu corect. În afara degetelor pe care mi le bagă adînc în urechi – sper eu după ce şi le înmoaie în ulei şi nu în gură –, trosnitul capului şi o serie de palme ţepene peste chelie, nu am nici un fel de alte surprize. La cîteva străzi mai încolo este un dentist care îi scoate unuia măseaua în mijlocul străzii. Are o trusă cu dinţi adevăraţi aşezată în faţa covorului murdar rău pe care îşi rezolvă pacienţii. O vacă trece agale prin mijlocul străzii, blocînd întreaga circulaţie. Ajung fără să vreau la bazarul de mătăsuri. Deşi au trecut mai mult de 12 ani, rămîne cel mai impresionant loc pe care l-am vizitat. Mii, dacă nu zeci de mii de modele de mătăsuri în toate combinaţiile posibile de culori la nişte preţuri de îmi vine să îmi deschid o firmă de import-export şi să las baltă slujba de la Bruxelles.

Cele mai multe anunţuri sînt pentru albirea pielii. Toate reclamele sînt cu indieni de culoarea mea sau mai albi, care nu seamănă deloc cu 99,9% dintre cei pe care îi văd pe stradă. Petrec următoarele zile într-o stare de uimire permanentă. Se vinde absolut orice poate fi imaginat, la orice oră din zi şi din noapte. Abia pe la 3 noaptea dispare zgomotul neîntrerupt venit de la sutele de mii de oameni care sînt continuu pe străzi şi pot să aud doar claxonatul din două în două secunde al roabelor motorizate care funcţionează pe post de taxiuri.

Stau trei zile şi două nopţi în cel mai mare slum din Mumbai. Este extrem de aglomerat şi se întîmplă ceva în fiecare clipă. Învăţ o mulţime de lucruri şi înţeleg că am nevoie să îmi revizuiesc serios părerile asupra greutăţilor vieţii în România. Oamenii se distrează cu zmeie, iar apusul soarelui cu cerul plin de zmeie rămîne una dintre cele mai frumoase imagini din capul meu.

Fac o mulţime de masaje şi încerc să văd cît mai multe. Călătoria cu trenul este fabuloasă şi îmi aminteşte de călătoriile cu autobuzul de prin anii ’80. Sînt mulţi oameni pe acoperişul trenului şi zeci de oameni care stau agăţaţi în afara uşilor. Cum sînt prins în mijlocul vagonului, înţeleg rapid că, probabil, agăţat de uşă este cea mai bună soluţie în căldura aia şi în condiţiile în care marea majoritate a indienilor sînt ca mine şi nu transpiră Chanel 5.

Părăsesc India oarecum trist şi convins că mi-ar trebui cîţiva ani pentru a putea să înţeleg ceva.Va dura mai mult de o lună pînă să mă reobişnuiesc cu mîncarea lipsită de gust şi de miros din Belgia şi nu mai am nici un fel de îndoială că sînt cît se poate de român, ca oricare alt rom din neam.