Mintea de pe urmă. La vlădici și la opinci
…și-atunci, cu tot riscul de-a stîrni unele indignări publice, vă spun că noi, ca români, printre nenumăratele calități pe care le știm, mai avem și cîteva defecte, pe ici, pe colo, prin punctele esențiale. Asta e vestea proastă. Vestea bună e că avem calitatea de-a ni le recunoaște! Cum ar veni, pînă și defectele noastre devin întrucîtva calități, dat fiind că „greșeala recunoscută e pe jumătate iertată”, iar primul pas spre îndreptare, cum ai da-o religios sau cum ai coti-o psihanalitic, de la această recunoaștere începe. Popularitatea de care se bucură zicala-rugăciune „Dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă!” e dovada vie că ne recunoaștem slăbiciunea de-a lua de multe ori decizii pripite, pe care mai tîrziu, „la rece”, le regretăm. Mai mult, recunoaștem că aruncarea cu capul înainte e o meteahnă românească, dat fiind că beneficiarul „rugăciunii” e românul, nu ungurul, chinezul, neamțul sau omul, așa, în general.
Aici, însă, poate sîntem prea neîngăduitori cu noi înșine. Dacă privim înapoi în istorie, oftatul tardiv după mintea cea de pe urmă e un oftat mai mult sau mai puțin universal. În Scrisorile persane, de la publicarea cărora se împlinesc trei sute de ani, Montesquieu ne spune, prin gura persanului Usbek, povestea troglodiților, oameni în aparență ca toți oamenii, dar lipsiți de orice sentiment al dreptății. Încercarea unui rege străin de a-i educa sfîrșește prost, pentru toată lumea. Regele străin e omorît, după care troglodiții își aleg conducători dintre ei, crezînd c-așa rezolvă problema. Cînd însă și aceștia încep să le impună restricții, sînt omorîți la rîndul lor. În absența oricăror constrîngeri, troglodiții refuză să se mai ajute unii pe alții, ba chiar încep să se omoare între ei. Colac peste pupăză, o molimă teribilă îi lovește pe troglodiți. Un medic străin, singurul care avea priceperea necesară, îi vindecă pe toți cei care-i cer ajutorul. Cînd, însă, molima dă înapoi și medicul își revendică plata, troglodiții vindecați îl refuză. Curînd, molima reizbucnește, dar de această dată e rîndul medicului să îi refuze. Pe scurt, crezîndu-se „șmecheri”, troglodiții sfîrșesc prin a se extermina. Din fericire, supraviețuiesc doi cărora le dă Domnul mintea de pe urmă. Înțeleg că doar ajutîndu-se și fiind drepți au o șansă de supraviețuire. Și-atunci nu doar supraviețuiesc, dar se înmulțesc și, crescîndu-și urmașii în aceleași principii, troglodiții devin obiectul invidiei tuturor barbarilor dimprejur. Orice asemănare cu realitatea nu e întîmplătoare. N-a fost acum trei sute de ani pentru francezi și, din păcate, nu e nici acum. Pentru români.
Noi nu sîntem troglodiți, dar, spre deosebire de ei, nouă încă nu ne-a ajuns cuțitul la os. Nu ne-am exterminat pînă-ntr-acolo încît să mai rămînem doar doi români pe planetă. Pare-se, însă, că ne străduim din răsputeri în această direcție, de la vlădică pînă la opincă. Să începem de jos în sus, cu „opincile”, pentru că de la opinci n-are nimeni pretenții prea mari. De cîte ori ați auzit în ultimele zile variațiuni pe tema „Dă-i, Doamne, românului, mintea de pe urmă!”, de obicei de pe un pat de spital? Dar, dacă e să ne luăm după ultimele cifre, de astă dată rugăciunile astea sînt ascultate – pentru opinci. Cu vlădicile e o altă poveste. Cu vlădicile stăm mai prost decît troglodiții. Măcar acolo conducătorii, fie ei străini sau neaoși, aveau mai multă minte decît „poporul”. Așa cum se și cuvine, vlădicile erau mai înțelepte decît opincile. La noi e invers. Iar „unde nu-i cap, vai de picioare!”. Cum ar veni, unde nu-i vlădică, vai de opincă!
Ce se întîmplă în ultima vreme cu vlădicile de pe scena politică românească e dincolo de tragic. Tragediile au o „ținută”, o anumită prestanță care impune respect, iar asta pentru că au și ele regulile lor. Odată depășite aceste limite, se transformă într-un teatru al absurdului ce alunecă rapid într-o comedie bufă. Știa el Eugène Ionesco ce știa. Degeaba încă îl mai invocă Sever Voinescu pe Caragiale. Pentru România de azi, Caragiale e deja depășit pentru că, la Caragiale, lucrurile încă mai aveau o noimă. Cînd Andrei Cornea mărturisește că nu mai înțelege nimic din ceea ce se întîmplă în ultima vreme în politica românească, nu face decît să confirme că am ieșit din epoca lui Caragiale și am intrat în epoca lui Eugène Ionesco. Iar de aici pînă la Stan și Bran nu mai avem mult. Cu toate acestea, încă mai aștept, cu sufletul la gură, un politician care să vină în fața electoratului, să-și regrete public mintea de ieri și pe cea de astăzi, după care să se roage pentru mintea cea bună, mintea românului cea de pe urmă. Nu mă încăpățînez, însă – politicianul cu pricina poate să fie și președintele Iohannis.
Lordul Acton spunea, pe la 1887, toamna, că orice putere are tendința de a corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut. Departe de mine gîndul de a acuza președinții post-decembriști ai României de putere absolută sau de corupție absolută – ar fi complet fals –, dar nu mă pot împiedica să remarc o diferență între „ai noștri” și ai „ăstorlalți”, ai americanilor adicătelea. După ce-au bătut în cuie regula celor două mandate, orice președinte american care l-a prins pe al doilea s-a străduit din răsputeri să ia decizii care, deși nu populare pentru moment, se vor dovedi benefice pe termen lung. Scăpat de sub amenințarea electorală, la al doilea și ultimul mandat, un om politic adevărat nu mai vrea doar să „dea bine” în ochii prezentului, ci și în ochii istoriei.
La români, regula mandatului de pe urmă nu se aplică. Oricît mă doare s-o recunosc, singurul președinte post-decembrist care a încercat, cît de cît, la ultimul (al treilea!) mandat, să-și îmbunătățească „locul in istorie” a fost Ion Iliescu. Lui i-a venit mintea de pe urmă, chiar dacă nu la timp. Emil Constantinescu n-a mai avut ocazia, ceea ce l-a făcut să-și piardă mințile și mai repede. Traian Băsescu și-a dinamitat singur locul în istorie spre sfîrșitul celui de-al doilea mandat, iar Iohannis, cu o morgă serioasă, îi calcă acum pe urme zîmbărețului Băsescu, în pas la fel de vioi, dacă nu într-unul de-a dreptul alergător.
Sfîrșitul mandatului lui Băsescu a stat sub semnul lui Caragiale – mai o Joițica, mai o Zoe, slăbiciuni omenești pe care le mai poți înțelege. Sfîrșitul mandatului lui Iohannis, însă, stă sub semnul lui Ionesco. Gîndul se sperie singur cînd se gîndește la profesorul din Lecția. După care îl pufnește rîsul. Lordul Acton a avut doar parțial dreptate. Dacă e să ne comparăm președinții, nu puterea președinției corupe. România corupe.
Îți stă mintea-n loc.
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
