De multe ori, participarea la vizite oficiale devine, pentru un interpret, o chestiune de rutină. Poţi să însoţeşti miniştri sau prim-miniştri, să te întîlneşti cu comisari europeni sau şefi de stat, regulile sînt cam aceleaşi. Le respecţi şi totul e previzibil, uneori frizînd plictiseala.

Din cînd în cînd ies în evidenţă una-două vizite, unul sau două locuri în care te simţi un pic altfel. Şi surpriza vine, de multe ori, că asta nu se întîmplă la Bruxelles sau în altă mare capitală, ci în ţări cu prezenţe mai puţin impresionante pe scena internaţională.

De exemplu, sînt locuri unde primirea se face la cel mai înalt nivel, cu întreg protocolul cuvenit şefilor de stat sau de guvern – intonarea imnului, gardă de onoare şi tot tacîmul. Însă, în alte părţi vezi poliţişti aliniaţi la fiecare sută de metri cu armele în bandulieră şi spatele la şosea, traficul e paralizat cu o jumătate de oră înainte de sosirea oricărei coloane oficiale, ai senzaţia clară că a fost mobilizată întreaga flotă de maşini de poliţie rutieră (am numărat, la un astfel de eveniment, aproape 50 de maşini de însoţire sau în aşteptare doar în drumul de la aeroport la hotel, ceea ce, chiar şi pentru standardele cele mai înalte ale unei vizite oficiale, e un pic cam mult…).

Acolo mesajul transmis e unul clar: pentru noi contează că sînteţi aici. Contează fiecare fotografie în presa locală, fiecare declaraţie dată alături de premierul unei ţări membre a Uniunii Europene, ba mai mult, ţara care deţine preşedinţia Consiliului UE. Contează pînă într-acolo încît premierul-gazdă se mai şi fîstîceşte, neputîndu-se hotărî dacă este prima vizită la acest nivel efectuată de un prim-ministru din UE sau era vorba doar de o premieră „de gen“… Însă mai important decît toate acestea este limbajul corpului, uneori mai important chiar decît limbajul diplomatic, întotdeauna corect şi curtenitor. Un premier care, pînă la urmă, provine din rîndurile autorităţilor locale (prin urmare, nu chiar un jucător politic „la vîrf“), care are nevoie disperată să îşi convingă Parlamentul de faptul că ţara sa trebuie să ajungă să îşi schimbe şi denumirea pentru a putea respecta toate condiţiile impuse de vecinii mai mult sau mai puţin pretenţioşi, un premier care joacă viitorul ţării sale pe cartea euro-atlantismului şi a unei mult visate (şi îndepărtate) apartenenţe la Uniune, în fine, un astfel de politician are nevoie să transmită semnale lipsite de echivoc – avem nevoie de tot ajutorul pe care îl putem primi.

Şi atunci realizezi, brusc, cît eşti de norocos. Cît eşti de norocos că eşti cetăţean al unei ţări deja membră a NATO, care beneficiază, orice s-ar spune (şi să sperăm că nu pînă la proba contrară…) de garanţiile oferite de articolul 5, că eşti cetăţean al unei ţări membre a Uniunii Europene, acea Uniune şchioapă şi pe care mulţi se hazardează să o vadă deja cu un picior în groapă, profitînd de haosul creat în jurul acestei uriaşe farse politice numite Brexit. Dar măcar eşti deja acolo, cetăţean al unei ţări care, la un moment dat al istoriei sale recente, a avut norocul sau inspiraţia să îmbrăţişeze acest proiect de ţară – apartenenţa la UE şi -NATO. Ce a urmat după epuizarea tuturor energiilor în această direcţie este altă poveste, desigur.

Tu, ca român, te urci azi în avion şi fără prea multe… într-o oră eşti în inima Europei, fără vize, indiferent cît crezi sau nu că altcineva se uită chiorîş la tine, ai dreptul să mergi, sa vizitezi, să munceşti dacă asta îţi doreşti, oriunde pe teritoriul acesta în care alţi 300 de milioane de cetăţeni au decis că merită să îşi investească speranţele, să îşi folosească în comun resursele umane şi să îşi vîndă mărfurile şi serviciile, printr-o decizie care a adus pace neîntreruptă Europei de aproape 70 de ani încoace. Ai dreptul să îţi votezi reprezentanţii în Parlamentul European, să îi trimiţi acolo şi să le scrii, să protestezi, să îi împingi de la spate dacă nu îţi convine ce fac în instituţiile în care au fost aleşi, la Bruxelles sau la Strasbourg. Ai dreptul să te bucuri de nişte garanţii cu privire la viaţa şi libertatea ta personală, pe care nimeni nu şi le putea imagina posibile cu 30 de ani în urmă în această parte a lumii.

Iar dacă toate astea ţi se par prea puţine, pune-ţi întrebarea pe care am auzit-o rostită de un alt prim-ministru al unei ţări vecine şi prietene: ce alt imperiu, care alt partener, ce altă ţară a mai fost dispusă să ofere atît de multe naţiunii mele într-un interval istoric atît de scurt, fără să ceară nimic în schimb, aşa cum o face acum Uniunea Europeană? Şi da, vorbea de fondurile nerambursabile puse la dispoziţie pentru infrastructură, cercetare, inovare, dezvoltarea capitalului uman, agricultură; are prea puţin de a face volumul sau dacă noi, individual, ca stat, am reuşit sau nu să le punem suficient la lucru în folosul nostru. Întrebarea rămîne: cine altcineva a făcut atît de multe pentru partea aceasta de Europă, atîta timp prizonieră a influenţelor şi jocurilor politice între imperii şi state totalitare, dacă nu Uniunea?

Aşa, încercînd mereu să te pui în pielea altuia, a unui vecin albanez, macedonean, muntenegrean, poate bosniac, de ce nu, sîrb sau ucrainean, s-ar putea să realizezi că Europa e un pic mai mult decît birocraţie şi alegeri europarlamentare la care să nu se prezinte nimeni din patru în patru ani. Încercînd să te pui în pielea unui prim-ministru ale cărui declaraţii şi gestică nu fac altceva decît să reflecte încercarea de a asigura o şansă pentru prosperitate şi siguranţă propriei naţiuni, s-ar putea să realizezi că eşti mult mai norocos decît crezi: eşti european, aici şi acum. Şi ai face bine să îţi şi pese ca lucrurile să rămînă astfel… 

Tudor Iordăchescu este traducător și interpret.