…pentru că, dacă e să ne luăm după toate expresiile românești care presupun îngurgitarea altui om sau măcar a unor părți din trupul omenesc, s-ar putea crede că sîntem un popor de canibali îndrăgostiți. (Nici o legătură, în cele ce urmează, cu Istoria intelectuală a canibalismului, a lui Cătălin Avramescu.) Nu-i vorbă, există și-n alte limbi expresii de dragoste exprimate în termeni „canibalici”. Francezii, bunăoară, au „je veux te manger” („vreau să te mănînc”), ba chiar „je te mangerai tout rond” sau „tout cru” („te-aș mînca cu totul” sau „de viu/crud”). Englezii au și ei „I’d swallow you up” („te-aș înghiți dintr-una”), „I want to eat you up” („îmi vine să te mănînc”) ș.a.m.d. Ca români, însă, în afara exemplelor de mai sus, avem multe altele, imposibil de enumerat în detaliu aici, de la banalul „mînca-l-ar mama” la pofte mai specifice, de genul „mînca-ți-aș buzele”, degetele sau ochii, pînă la cele cvasi-transcendentale, gen „mînca-ți-aș inima” sau chiar „sufletul”.
Constatarea e, măcar la o primă vedere, măgulitoare. Cum toate aceste expresii sînt evident asociate cu iubirea ce-și dorește să în-corporeze (la propriu) obiectul dragostei, se cheamă că sîntem un popor iubitor cu asupra de măsură, atît „la vrac” („mînca-te-aș cu totul”), cît și în detaliu („degetele”, „obrajii”, „ochii”), atît „în transcendent”, cît și „în imanent”. Iar cînd zic „imanent”, nu mă refer la posibilele conotații sexuale (existente, de-altminteri, și-n alte limbi). Astea sînt banale. Pe de o parte, pentru că actul sexual poate fi văzut ca o formă mai concretă a aceleiași dorințe de în-corporare (de unde și expresia „a face dragoste”). Pe de alta, pentru că subiectul s-a devalorizat prin inflație psihanalitică. În zilele noastre, e acceptat automat, bunăoară, că-n „Scufița Roșie” lupul nu e decît un prădător sexual pedofil, chit c-o mănîncă, fără remușcări, nu doar pe Scufița Roșie, ci și pe bunica uitată de majoritatea interpretărilor (asta ar fi de psihanalizat). Ca să nu mai vorbim despre lupul din „Capra cu trei iezi”. Pentru a parafraza o vorbă atribuită lui Freud, uneori un lup e doar un lup. Așa că mai bine să ne ocupăm de interpretările mai interesante.
Pentru că, dincolo de interpretarea convenientă a româneștii porniri de a-l mînca pe cel iubit, mai există una, mai puțin măgulitoare. Există o diferență fundamentală între a vrea să-l mănînci pe celălalt și a te lăsa mîncat, iar asta nu doar la propriu, ci și la figurat. Cînd vrei să-ți mănînci obiectul dragostei, o faci din dorința de a șterge astfel distanța dintre iubitor și iubit, evident în favoarea iubitorului-mîncător. Din momentul în care e în-corporat în iubitor, iubitul nu mai are alegere, nu se mai poate răzgîndi, nu mai poate părăsi relația, decît cel mult la dorința îngurgitatorului. Peștele uriaș care-l înghite pe îndărătnicul profet Iona n-o face (din cîte știm) din dragoste pentru Iona. Chitul, cum e numit în varianta românească, e doar intermediarul iubirii lui Dumnezeu, care-l forțează pe profet să-și ducă la capăt misiunea primită și astfel nu doar să salveze de la pieire cetatea Ninive, ci și să învețe puterea căinței și a iertării. Între noi fie vorba, aici e și greșeala lui Iona din piesa de teatru, altminteri superbă, cu același nume, a lui Marin Sorescu – Iona al lui Sorescu vrea să iasă din pîntecele peștelui prin forțele proprii, nu se lasă scos acolo unde trebuie, cînd trebuie. N-o mai lungesc: iubirea „canibalică” e o iubire posesivă, prea puțin înclinată spre a împărtăși cu alții obiectul iubirii. Nu întîmplător ceea ce începe cu „mînca-l-ar mama” sfîrșește de multe ori cu „soacră, soacră, poamă acră”.
Și-atunci, dacă dragostea tot trece inevitabil prin stomac, e bine să fim grijulii cu ceea ce băgăm în gură. Altfel spus, cu ceea ce iubim. Pentru că de iubit nu iubim doar oameni, ci și animale, obiecte, cărți, idei, amintiri și cîte și mai cîte! Sîntem, cum s-ar zice, pantagruelici. Expresia, însă, e prea puțin înțeleasă. De cele mai multe ori e folosită pentru a ilustra un apetit nestăvilit pentru mîncare. Cei care însă au frunzărit măcar Gargantua și Pantagruel a lui François Rabelais știu că atît Gargantua (tatăl), cît și Pantagruel (fiul), uriași cum sînt, ies în evidență în primul rînd prin educația primită. Nu ce bucate, ci ce profesori au avut și ce cărți au mîncat „pe pîine” ca să crească atît de mari (Gargantua se naște din urechea mamei, după cum Atena, zeița înțelepciunii, se naște direct din fruntea lui Zeus). Mai mult, Gargantua începe cu o referință la Socratele din Simpozionul platonic, în care naratorul îl folosește pe Socrate drept exemplu că adevărul e ascuns sub suprafața vizibilă a lucrurilor. (Sau, cum spune Ioan Gură de Aur, diavolul „a primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea”.) Cartea se încheie cu o consultare a Oracolului Sfintei Sticle, la care, pentru a descifra răspunsul, o carte se cuvine a fi băută – la propriu.
Bate șaua să priceapă iapa.
Dacă la restaurant ne pierdem de multe ori timpul pînă ne hotărîm ce-am prefera să mîncăm, poate că-n viață n-ar strica să chibzuim puțin și la ceea ce-am prefera să iubim, că tot de-un fel de mîncare e vorba, la urma urmei. Dar această decizie s-ar cuveni să fie doar aperitivul acestui ospăț al iubirii. Paradoxul iubirii „canibalice” este că te satură doar cînd te lași mîncat – ba chiar te oferi, chit că ăsta e un ideal greu de atins pentru muritorii de rînd. Nu „mînca-te-aș”, ci „mănîncă-mă”! Pentru credincioși, „Luați, mîncați, acesta este Trupul Meu!” (Matei 26) nu e vreo metaforă (de aceea, printre acuzațiile aduse primilor creștini a fost și aceea de canibalism). Dar și Iona, că tot l-am pomenit, se oferă, de bunăvoie și nesilit de nimeni, mîncare pentru pești, pentru a-i salva pe ceilalți. Iar în Parfumul lui Patrick Süskind, Jean-Baptiste Grenouille, un sociopat și criminal în serie din Franța secolului al XVII-lea, care putea controla reacțiile oricui folosind puterea parfumului, scîrbit de ușurința cu care pot fi manipulați oamenii și de cît de urît put, sfîrșește prin a se scîrbi de sine însuși. (Legătura dintre simțul olfactiv și cel apetitiv nu mai are nevoie de dovezi.) Se stropește, de bunăvoie și nesilit de nimeni (și el), cu parfumul iubirii și e mîncat, la propriu, din prea multă dragoste. Spune-mi ce-ai vrea să mănînci ca să-ți spun cine ești.
Poftă bună!
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
