Ne-am chinuit cu Finlanda. Adicătelea, ce mai înseamnă Cupa Davis pentru noi? 

Cu Năstase îndemnat cu vorbe dulci la greblat, Ţiriac – parcă din ce în ce mai înalt şi mai departe de noi, Hănescu – mut şi un Ungur care n-a fost român, nici vorbă de Cupa Davis, ci Decoşmar. Sîntem unde sîntem. Adică în Zona Euro-Africană, o minunată caracterizare nu numai a tenisului, ci a întregii noastre dragi patrii.

Au fost cîteva tresăriri cinice, niscaiva vorbe la mişto în fata plasmelor, cînd sufla din greu un Crivoi asupra fileului de la Cluj. Acreală. E ca şi cum, după Nadia şi toată cohorta de zîne antigravitaţionale, am ajunge să ne luptăm aprig pentru titlul balcanic la gimnastică (să-mi muşc limba). Tenisul nostru e o sumă de SRL-uri constituite din cioburile vremurilor bune. De la Spîrlea încoace nu mai există tenis românesc, ci doar nume de familie pe un tablou cu iniţialele ţării între paranteze. Un sport care s-a infantilizat, cu certurile lui penibile, cu legende transformate în precupeţe. Tenisul de acum e mic Copil faţă de ceea ce admiram odată. OK, victoria smulsă cu forcepsul celor cinci seturi în faţa trimişilor lui Moş Crăciun e mai mult decît nimic. Atît că, în curînd, mai mult decît nimic nu va însemna mare lucru. Ce mai înseamnă Cupa Davis pentru noi? Dar noi, noi ce mai însemnăm pentru Cupa Davis?