Lupta de clasă fără clasă

…iar asta deși campusul Universității din Houston a fost (și, de bine, de rău, este încă) ferit de polarizările și extremismele întîlnite la alte universități americane. Explicația e una cît se poate de simplă: e unul dintre cele mai diverse campusuri din Statele Unite atît din punct de vedere al etnicității, cît și al „originii sociale”, cum se spunea odinioară. Avem arabi sunni și shia, avem latino din Mexic, dar și din Venezuela sau Argentina, avem negri din Nigeria, dar și afro-americani, albi crescuți lîngă Rio Grande, dar și albi care-au copilărit pe lîngă Crișul Alb (sic!), ș.a.m.d. Avem studenți care-au crescut în familii de bogătași texani și studenți proveniți din familii de imigranți mai mult sau mai puțin legali. Am avut în clasă (și nu fabulez) chiar și o prințesă din Ghana! Și, din nou spre deosebire de alte campusuri, diversitatea campusului nostru este rezultatul diversității orașului, cu mult înainte de-a se impune diversitatea cu musai. Or, în absența unei majorități și-a unei minorități clare sînt greu de încurajat polarizarea și extremismele de orice fel.

Și totuși, săptămîna trecută, în timpul unui curs, am fost bruiat de niște strigate mai mult sau mai puțin inteligibile venite din afara amfiteatrului. Văzîndu-mi nedumerirea, cîțiva dintre studenți s-au grăbit să mă lămurească: „E un protest al socialiștilor feminiști!”. Protestatarii erau în marș, așa că întreruperea n-a durat mult, dar după curs i-am reîntîlnit în fața Bibliotecii M.D. Anderson. „Nucleul dur” era format dintr-un grup de vreo treizeci de tineri, dintre care, spre surprinderea mea, majoritatea era formată din bărbați. Și, tot la capitolul „surprindere”, ca unul neobișnuit cu socialiștii feminiști, atît bărbații, cît și femeile mi s-au părut nițeluș prea corpolenți pentru niște revoluționari famelici. Curios din fire fiind, am intrat în vorbă cu cîțiva dintre ei, încercînd să aflu cine sînt și ce doresc. Și uite-așa am mai pierdut vreun sfert de oră din viață, pentru că oamenii ăștia nu puteau scoate din ei mai mult decît sloganurile de odinioară cu lupta de clasă, noi sîntem partidul celor 99%, dreptul femeilor asupra propriului corp etc. I-am întrebat dacă, la douăzeci de ani, visează la un partid de 99%. M-au privit ca pe-o ciudățenie: „Duh, dude! Who doesn’t?”. Recunosc că, pentru moment, m-am resemnat. Nu mai sînt nici un „dude” tînăr, eram și după un curs și o ședință, și încă nu mă simt confortabil la temperaturi de peste 35 de grade deși locuiesc în Houston de mai bine de șase ani. I-am lăsat în plata Domnului și a căldurii umede. Tirania majorității rămîne pentru altă dată.

Odată ajuns însă la aerul condiționat din mașină am început să-mi fac autocritica. La urma urmelor, de asta am renunțat la medicină și m-am făcut profesor – pentru a putea ajuta mai mult oamenii (sic!). De la Socrate la Iisus, știm că e mai important să te îngrijești de suflet decît de trup. Trebuia să-mi fac, așadar, datoria și să rămîn acolo, să continui conversația, în ciuda căldurii și a oboselii. Trebuia să le explic, calm și cu răbdare, că în SUA n-au existat niciodată „clase” în sensul marxist al cuvîntului, pentru simplul motiv că n-au existat nici feudalism, nici Biserică națională, iar mobilitatea socială a fost, de la bun început, extraordinară. Și că acum, urmînd modelul american, „clasele” au devenit într-atît de fluide în lume încît nu mai are sens să vorbești despre burghezie, proletariat sau țărănime. În ce clasă se încadrează tînărul care-a crescut la o fermă din Texas, își începe viața de student lucrînd la McDonald’s, cum o fac mulți, pentru a ajunge, să zicem, avocat de succes? Țăran? Proletar? Burghez? (Pour les connaisseurs, vezi și răspunsul din 2017 al lui George Clooney cînd Donald Trump l-a acuzat că face parte din „elita de la Hollywood”.)

Lupta de clasă, însă, e altceva. Clasele vor fi dispărut, dar nu și lupta de clasă. Ba încă, precum virusul SARS-CoV-2, lupta de clasă supraviețuiește sub forme mult mai agresive, pentru că mult mai contagioase. Ca și virușii, lupta de clasă s-a „mutat”. Asta ar fi trebui să fac, îmi spuneam, privindu-mă în oglinda retrovizoare: s-ar fi cuvenit să mă înșurubez acolo, în mijlocul campusului, pentru a le explica de ce nu pomenesc nimic despre aristocrație atunci cînd vorbesc despre burghezie, țărănime sau proletariat. Pentru că aristocrația – (aristoi + kratos = puterea celor mai buni) – a devenit acum mai puternică decît oricînd, pentru că nu mai e legată de „originea socială”. Nu doar mobilitatea socială a crescut în ultima vreme exponențial, ci și cea intelectuală și geografică. A te ascunde acum în spatele unor scuze de genul locul de baștină, părinții, genele, culoarea pielii, religia ș.a.m.d. e nițeluș penibil. Exceptînd cazurile cu totul rarisime, nimic nu te poate împiedica să te educi, (aproape) nimic nu (mai) poate împiedica pe nimeni să devină un „aristoi” – unul dintre cei mai informați și mai buni din profesie –, iar asta din România în SUA și din Franța în Argentina.

Da, lupta de clasă se întețește – aici tinerii socialiști feminiști rotunjori au dreptate –, atîta doar că această lupta nu se dă între proletariat și burghezie, ci (iertată-mi fie exprimarea frustă) între deștepți și proști. De bună seamă, nu toată lumea poate fi Mozart, dar toată lumea se poate strădui măcar cît Salieri. După cum observa Al-Farabi acum vreo opt sute de ani, natura îți dă, dar nu-ți vîră-n traistă. Un geniu fără educație sau cu una proastă face mai puțin decît unul mai puțin înzestrat, dar care se antrenează zi și noapte. Așa că mi-e o teamă cumplită că socialiștii feminiști au dreptate cînd împart lumea în 99% și 1%. Atîta doar că nu vorbim despre o diferență de avere. Cînd a fost dus la judecată (democratic) în fața atenienilor care aveau să-l condamne la moarte, Socrate a observat, cu ironia-i enervantă, c-ar fi cu adevărat ceva ieșit din fire dacă în lume, în orice lume, numărul înțelepților l-ar depăși pe cel al, pardon, proștilor.

Asta s-ar fi cuvenit să le spun. Calm. Cu răbdare. Pe îndelete.

Așa că, două zile mai tîrziu, am plecat mai repede spre campus. I-am găsit tot în fața bibliotecii. Mai erau trei socialiști feminiști, toți bărbați. Împărțeau fluturași. Acum aveam timp, era și ceva mai răcoare, așa ca le-am spus tot ce-am crezut că era de spus, nădăjduind că-i pot ajuta. Dac-ar fi să mă iau după privirile lor, nu sînt sigur c-am reușit, dar de astă dată am plecat ceva mai liniștit sufletește: „Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece”.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).