Putem cădea de acord că, de la un timp, nimeni nu mai poate gîndi limpede? Știu, nu mai putem fi de acord unii cu alții în principiu, dar putem să recunoaștem, măcar, că creierul ne-a coborît în viscere, că ideile noastre sînt, de fapt, fiori pe șira spinării, că zgomotul infernal din urechi nu ne lasă să ne mai auzim palpitul inimii? Nici măcar, sau cu atît mai puțin, cei care fac mare caz de logică nu mai gîndesc limpede. Dimpotrivă, cred că exact de fanaticii logicii ar trebui să ne temem în aceste vremuri, căci aberațiile cele mai sîngeroase din istorie au fost perfect logice în sistemul lor de referință. Logica în exces țicnește și ucide atîta timp cît nu e în stare să-și evalueze metalogic sistemul de referință. Bibliografie: Caligula de Albert Camus. Tiranul roman este, în piesa lui Camus, un om de o logică fără fisură...

În această stare fiind, tot mai mulți oameni aderă la marea iluzie vindecătoare de COVID: lockdown. Să se închidă tot! Să ne închidem toți în casă! Așa vom scăpa. Ideea că scapi de boală și de moarte închizîndu-te în casă este la fel de ineptă ca ideea că, dacă tot e să mori, poți foarte bine să umbli brambura fără mască și fără precauții. Lockdown-ul ermetic și totala nepăsare (sin)ucigașă sînt soluții extreme. Fugiți de extremism? Da, și eu.

Lockdown am mai avut. Nu știam prea multe despre SARS-CoV-2 în martie-aprilie, dar mi s-a părut încă de atunci discutabilă credința noilor activiști sanitari că, dacă ne închidem două luni în case, trece. Nu trebuia să fii un epidemiolog genial ca să-ți dai seama că revenirea oamenilor la activitățile lor sociale, chiar și restrînse, va reaprinde infecția atîta timp cît nu avem nici vaccin, nici „imunitate de turmă”. Acum iarăși am ajuns la un punct la care, exasperați de creșterea statistică a infecției, cam aceiași activiști sanitari cer un nou lockdown. Iarăși, nu trebuie să fii genial ca să știi că un nou lockdown nu rezolvă nimic din punct de vedere epidemiologic, ci doar ne amăgește: ne bucurăm că o iau graficele în jos, după care iar vom înnebuni că o vor lua în sus, cînd vom ieși din lockdown. Vom sta în case, contagiunea se va potoli; vom ieși iarăși din case, contagiunea va crește. Imediat mi se spune că lockdown-ul este necesar pentru a elibera sistemul sanitar de presiunea îmbolnăvirilor pe care trebuie să le trateze. În plus, sistemul sanitar, mi se spune, trebuie să se pregătească fără presiune pentru inevitabila creștere a contagiunii de după ieșirea din lockdown. Doar că exact așa am funcționat și în primăvară. Iată-ne în noiembrie, cu sistemul pregătit în martie-mai depășit.

În fine, mizantrop fiind, sînt de mult obișnuit că aparțin singurei specii ai cărei indivizi nu învață nimic din propria lor experiență. Repetăm mereu aceleași greșeli socotind, complet aiurea, că dacă facem aceleași lucruri în aceleași condiții rezultatul ar putea fi diferit. Așa sîntem noi, ființele raționale.

Dar ce e, de fapt, acest lockdown? După modul în care e cerut, după entuziasmul înfricoșat pe care-l stîrnește în unii dintre noi, lockdown îmi pare acum mai mult decît o decizie administrativă de carantinare generală, cît un blocaj al minții. Pur și simplu, nu ne duce mintea la altceva. Știți vorba „paralizați de frică”? Ei bine, lockdown este transpunerea fizică, cu poliția la ușă, a obligației de a fi paralizat de frică. Sînt de acord că uneori scapi de primejdie dacă te pitești, dacă stai nemișcat pînă trece. Dar nu întotdeauna. Dacă asta este una din acele primejdii de care nu scapi dacă stai ghemuit într-un colț nevăzut și-ți ții respirația?

Părerea mea e că vrem lockdown acum pentru că nu am învățat mare lucru din lockdown-ul din primăvară. După opinia mea, lockdown-ul din primăvară a fost un eșec necesar. De ce eșec? Pentru că nu și-a atins obiectivele: nici boala nu a fost învinsă, nici sistemul sanitar nu s-a pregătit pentru „valul doi” anticipat de multă lume. Că au murit mai puțini oameni decît ar fi murit dacă se lua oricare altă măsură de stăvilire a contagiunii – ar fi acum o apreciere hazardată. Eu pun pe seama eșecului acelui lockdown de primăvară și faptul că încă mor oameni de COVID. N-au murit în primăvară pentru că i-a „salvat” lockdown, lasă că mor acum, după lockdown – cam așa se răspunde celor care mai cred că închiderea socială din primăvară a fost un succes. În plus, trebuie să vorbim odată serios și despre daunele colaterale, care au fost imense. Au murit oameni pe care nimeni nu vrea să-i afle (asta nu înseamnă că nu au murit, căci moartea se impune cu o încăpățînare ce trece de orice propagandă) direct din cauza faptului că lockdown-ul anti-COVID a blocat sistemul sanitar însuși vreme de două-trei luni. Adaug daunele economice uriașe, traduse în pierderea de locuri de muncă, în deficite imense, care la rîndul lor generează tensiuni sociale. În același timp, admit că acel lockdown a fost necesar. Nu știam mai nimic despre SARS-CoV-2, nu știam nimic despre ciudata boală COVID-19 și pînă am aflat cîte ceva ne-am ghemuit cu respirația oprită. Poate că acum știm ceva mai multe, dar tot nu am reușit să facem ceva concret cu această știință. Mai avem nevoie de timp. Ei bine, și aici e trezirea la realitate: nu putem petrece acest timp de care mai avem nevoie ca să știm cum punem SARS-CoV-2 la respect într-un continuu lockdown ori într-o imprevizibilă succesiune de lockdowns! Singura noastră soluție acum nu poate decurge decît din luciditate. Orice altceva, și mai ales panica isterică, ne duce spre dezastru.

Or, luciditate înseamnă să admiți că, în lipsa tratamentului medical, orice acțiune socială presupune contagiunea. În același timp, luciditate înseamnă să admiți că oamenii nu pot trăi în afara relațiilor sociale. Dacă înțelegem lucid aceste lucruri, înțelegem că, mental, sîntem prost așezați în abordarea marii încercări. Concret, „prost așezați” înseamnă că sîntem foarte preocupați ce și cum să mai închidem ca să nu crească boala și nu ce și cum să menținem deschis fără ca asta să stimuleze creșterea bolii. E o diferență majoră de abordare care va duce la rezultate foarte diferite. Părerea mea este că ideea să închizi viața ca să o salvezi dovedește mai degrabă că ceea ce prețuiești nu este viața, ci un discurs mai mult sau mai puțin ideologizat despre ea.

Cînd eram mic, aveam un coșmar recurent. Alimentat, poate, de lecturile mele de-atunci, visul urît se petrecea pe puntea unei corăbii unde habar nu aveam ce căutam – pur și simplu eram și eu acolo. Corabia era în plină furtună. O furtună cum nu s-a mai văzut, cu ruperi de nori, valuri gigantice și violente care urcau corabia pînă la cer, unde era lovită de fulgere neptuniene, și apoi o aruncau în hăuri urlătoare izbind-o de stînci. Amețit și îngrețoșat de acest roller-coaster dement mă țineam de un parapet pe puntea corăbiei și urlam de frică în vis. Însă ceea ce „vedeam” pe punte mă făcea să urlu și-n somn și, în cele din urmă, mă trezea din vis. Timona corăbiei în derivă era disputată de comandant, un marinar încercat care părea că știe cît de cît ce-i de făcut în asemenea situații și alți pasageri ai corăbiei, complet înnebuniți de spaimă, care urlau la timonier să facă ba una, ba alta și trăgeau de timonă unii într-o parte, alții în alta, astfel încît comandantul nu putea face ce știa el că e de făcut (dacă mai era de făcut ceva) din cauza nebunilor.

Așa cum se întîmplă cu toate coșmarurile copilăriei, la un moment dat am scăpat de el. Acum cred că am scăpat de visul urît cînd am înțeles, crescînd, că nu e vis. Lumea întreagă e ca acea corabie, iar visul de copil a fost, pentru mine, cu adevărat inițiatic. Așa că, personal, sînt pregătit pentru ce va urma...