Sînt în Bedford. La de vere sau la văru’ (De Vere Estate), unde e iarăși ca în bancurile cu proști. E atît de frumos și de liniște că îmi e teamă că am mierlit-o și sînt pe veșnicele plaiuri ale vînătorii, așa cum mi le imaginam cînd citeam cărțile lui Karl May.
Stau afară, e soare și mă căznesc să nu o iau razna de atîta bine. O scurtă amintire a comunismului nu strică.
E sîmbătă. Plouă tare și îmi e frig. Nu e nimic de făcut prin oraș, nu e curent în centru și oricum nu am bani ca să pot intra undeva. Pantofii mei au găuri în talpă. Le-am acoperit cu leucoplast și branțuri, dar oricum, pe vremea asta, ciorapii sînt fleașcă.
Acasă e frig, avem igrasie și e cenușiu tare. Nu avem nici curent, nici gaze, că, deh, construim cea mai înaintată societate – cea comunistă – și ne obișnuim să nu mai avem nevoi. Mama e plecată la o înmormîntare a unei mătuși la Piatra Neamț de două zile, iar la soră-mea nu am chef să mă duc – stă la vreo 20 de minute de frig și bălți.
Tata, un alcoolic impecabil, doarme în camera lui și cel mai probabil va intra în tura de noapte. Are un serviciu execrabil, lucrează 12 cu 24. Mi-e foame. Avem doar margarină în frigider. Margarina nu se poate întinde și merge doar pe pîine prăjită. Mănînc pîine cu gem și citesc.
De obicei funcționează cititul, evadez rapid în cărțile pe care le citesc, dar astăzi nu merge nici asta. Aș vrea să vorbesc la telefon cu unul dintre prieteni, dar vorbește Auraș (cuplajul) cu iubitul ei, care e cu vreo trei ani mai mare decît mine și nu am chef să iau bătaie.
Tot mi-e foame. Tata ascunde mîncare în balconul lui. E frînt de beat, așa că nu există pericol. Găsesc niște Eugenii. Îmi rup într-una dintre ele dintele din față. Abia am intrat în adolescență și, după ce că sînt sărăntocul clasei, acum am și un dinte rupt.
Și pentru prima dată simt că îmi vine să o iau pe pereți. Vine soră-mea îngrijorată că nu m-am dus la ea să mănînc. E obosită rău, lucrează și ea în niște ture cretine pentru construirea socialismului psihopatului ăluia de Ceaușescu. E tare, tare frumoasă. Vede că sînt amărît. Mă ia în brațe și mă forțează să merg la ea. Au și gaz, și curent. Îmi face sărățele. Soțul ei mă face să rîd. Și îmi dă să citesc Karl May.
Au trecut mai bine de trei decenii. Senzația de furie și de neputință am tot avut-o, dar o gestionez bine. În România lui Dragnea și a Vioricăi, a televiziunilor lui Ghiță și Voiculescu, ar fi fost cam imposibil altfel.
Gafele noastre, ale noilor politicieni, și viitorul par mult mai puțin enervante de aici, de pe moșia asta de neam prost. Majoritatea celor pe care îi învăț lucruri sînt englezi, dar sînt și greci, italieni, un ungur, un indian și un polonez în grup. Afacerea mea merge tare bine, am mai multe contracte decît am chef să muncesc și aș putea să vin la fiecare două luni aici pentru a lucra pe jumătatea asta de județ.
Sînt cam răsfățat. Aș putea să trăiesc pe trei continente diferite și să nu am deloc grija zilei de mîine. Și, totuși, din cînd în cînd mă apucă văicăreala. Da, sigur, Dragnea e o hahaleră, iar Ciuvică nu e om, dar acuș-acuș dau cireșele, sînt o mulțime de oameni noi și tare faini în partidele noi și avem o șansă ca în cîțiva ani să ne revenim după epoca PSD.
Și, uite așa, tolănit pe șezlongul lui văru’, pricep brusc că este absurd să continuăm așa. Că sîntem pe o spirală violentă în care scopul nu mai este cum să facem România mai bună, ci cum să ne distrugem complet încrederea unii în ceilalți. O parte dintre oamenii pe care îi iubim, o parte dintre părinții sau bunicii noștri susțin PSD. Firesc și decent este să ne ascultăm unii pe ceilalți. Să încercăm să ne înțelegem punctele de vedere. Sigur că sînt oameni politici care nu vor și nu pot să facă asta. Sigur că lupta pentru supraviețuirea politică și pentru evitarea pușcăriei transformă politicieni în oameni profund toxici pentru România. Soluția însă nu este ca tabăra care ne urăște să fie mai mică decît tabăra pe care o urîm. Bunul-simț va vindeca România. Nu bîta, ci discuțiile calme între oameni care își doresc să găsească soluțiile cele mai bune pentru cei mai mulți ar trebui să fie preocuparea noastră.
Radicalizarea are rezultate imediate. Discursurile agresive, conspirațiile absurde, scandalul mobilizează pe termen scurt, dar au un efect catastrofal pe termen mediu și lung. Eu vreau să îmbătrînesc în România. Vreau să pot discuta normal cu oricine și oricînd. Vreau o Românie bună.
Nu doresc să avem cît mai mulți oameni la pușcărie, ci să avem o clasă politică curată, profesionistă, decentă. E foarte greu să nu răspunzi la atacurile abjecte gîndite de oameni disperați. E obositor să dezminți minciuni oribile deghizate în știri. E aproape imposibil să faci față zecilor de „știri“ despre securisme promovate de foști securiști. Dar eu vreau să devin un om mai bun într-o Românie mai bună.
Foto: Cosmin Bumbuț