La 1 octombrie 2021 se împlinesc zece ani de la intrarea în vigoare a Codului Civil. Dacă nu în fiecare an, cel puțin o dată la zece ani aniversarea Codului Civil ar trebui să fie o sărbătoare. După Constituție, Codul Civil este cea mai importantă lege a țării. Din punctul de vedere al frecvenței aplicării, s-ar putea spune chiar că este cea mai importantă lege. Coloana vertebrală a spațiului juridic de libertate și de siguranță al persoanei este Constituția, dar Codul Civil dă cu adevărat viață acestui spațiu. Nu este deci o sărbătoare doar a juriștilor, cu atît mai puțin doar a civiliștilor. Este o sărbătoare a tuturor celor ce-și doresc și se bucură de libertatea și siguranța persoanei lor.

Cînd s-a afirmat că „noul Cod Civil este vechiul Cod Civil”, motivația a cuprins, cum bine s-a observat, un element de ordin strategic, dar nu s-a limitat la acesta. Reticența pe care o au conservatorii față de lucrurile noi dispare sau se diminuează dacă descoperă că ele ascund lucruri vechi. Trăinicia tradiției este preferată inovației, de multe ori perisabilă. Dar, dincolo de acest element care ține de o anumită strategie retorică, afirmația exprimă un adevăr, în ambele sale dimensiuni. Mai întîi, este vorba într-adevăr de un nou Cod Civil, elementele inovatoare fiind numeroase și consistente. Ideea de discontinuitate între Codul Civil în vigoare și Codul Civil din 1864 este în afară de orice îndoială. Negarea acestei idei ar însemna ignorarea întregului proces de maturizare a comunității juridice din România, cu o durată de peste un secol și jumătate. Codul Civil în vigoare nu este creația redactorilor și cu atît mai puțin a legiuitorului, ci este rodul acestui proces de maturizare, în care se armonizează gîndirea juridică și practica judiciară. Creatorii acestui Cod sînt profesorii de drept civil, magistrații, avocații, reprezentanții tuturor profesiilor juridice care, într-un fel sau altul, au înțeles și au aplicat spiritul Codului Civil din 1864, avînd în același timp deschiderea necesară pentru a înțelege evoluțiile care s-au produs în sistemul de drept continental și în sistemul de drept anglo-saxon, în toată această perioadă.

Apoi, pe cît de evidentă este ideea de discontinuitate între Codul Civil în vigoare și Codul Civil din 1864, pe atît de puternică este ideea de continuitate. Instituțiile juridice noi și soluțiile normative inovatoare din instituțiile juridice tradiționale sînt complementare cu ceea ce s-a păstrat din vechiul Cod Civil. Această complementaritate este întemeiată pe continuitatea spiritului juridic, prezent în ambele coduri. Și unul, și altul configurează spațiul juridic de libertate și de siguranță al persoanei. Rădăcinile acestei continuități coboară în timp, dincolo de perioada redactării și adoptării Codului Civil al lui Napoleon. Spiritul juridic care a impregnat acest Cod este spiritul dreptului natural. Cu peste un secol înainte de Revoluția Franceză, a început o mișcare intelectuală, odată cu scrierile lui Hugo Grotius și Samuel von Pufendorf, continuată apoi în filosofia politică engleză și în cea continentală, de la John Locke pînă la Jean-Jacques Rousseau, care a schimbat paradigma gîndirii juridice atît în sistemul de drept romano-germanic, cît și în sistemul de drept anglo-saxon și care a marcat a doua etapă în istoria teoriei dreptului natural. În etapa antică a acestei teorii, jurisconsulții romani au preluat idei din filosofia greacă, mai ales din opera lui Aristotel, pentru a fundamenta un sistem de drept, dezvoltat și consolidat pe cale pretoriană. Fără un asemenea fundament, precedentele judiciare nu s-ar fi putut închega într-un sistem juridic coerent. Deși Codul Civil francez din 1804 nu ar mai fi avut nevoie, la prima vedere, să se întemeieze pe teoria dreptului natural, întrucît codificările par să fie incompatibile cu spiritul pretorian, în realitate nu există o asemenea incompatibilitate. Redactorii Codului Civil francez, în primul rînd Portalis, au înțeles că procesul de codificare este, pe de o parte, o sinteză a numeroaselor precedente judiciare create timp de milenii, mai întîi în dreptul roman, iar apoi în regiunile europene în care acesta s-a aplicat, într-un fel sau altul, și, pe de altă parte, temeiul pentru dezvoltarea sa în practica judiciară ulterioară. De peste o jumătate de secol, în a treia etapă, cea mai amplă, teoria dreptului natural a fost adaptată la provocările moderne și postmoderne ale filosofiei morale și ale gîndirii juridice de reprezentanți conservatori sau liberali clasici, cum sînt Michel Villey, Germain Grisez, John Finnis, Robert P. George, Douglas Rasmussen și Douglas Den Uyl.

„Credința e ființarea lucrurilor nădăjduite și dovada celor nevăzute” (Sfîntul Pavel, Evrei, 11,1). Cele nevăzute sînt căutate de obicei în spatele lucrurilor, sub ele sau în adîncul lor. Aceasta ar fi zona unde se ascund cu predilecție „cele nevăzute”. Se caută nevăzutul printr-o mișcare descendentă. Dar cele mai importante dintre lucrurile nevăzute se află în sus. Este nevoie de o mișcare ascendentă a spiritului pentru a le descoperi.  

Codul Civil este rodul acestei duble mișcări, descendente și ascendente, a spiritului juridic pentru a aduce în ordinea vizibilă a dreptului pozitiv o parte a ordinii ascunse a dreptului natural. Persoana, proprietatea și contractul sînt coloanele ordinii vizibile cu fundamente în ordinea nevăzută. Astfel ordinea comunității devine o ordine a libertății și a siguranței persoanei. Prin această ordine vizibilă, cu temeiuri nevăzute, comunitatea devine și societate. Libertatea și siguranța persoanei fac posibile valorile perene: binele, frumosul, adevărul și dreptatea.

Ori de cîte ori aceste valori nu se mai pot hrăni suficient din ordinea vizibilă a Codului Civil, jurisprudența și doctrina, adică spiritul juridic, trebuie să reia dubla mișcare, descendentă și ascendentă, pentru a redescoperi în adîncul și deasupra lucrurilor lumii acesteia rădăcinile revigorante și lumina călăuzitoare din ordinea nevăzută și fertilă a dreptului natural.

Este ceea ce Portalis a exprimat mai bine, în mai puține cuvinte: „Les codes des peuples se font avec le temps; mais, à proprement parler, on ne les fait pas”.

 

Notă: Am folosit în text cîteva idei și formulări din articolul „Zece ani de la intrarea în vigoare a Codului Civil – învingerea scepticismului”, în curs de publicare în Revista română de drept privat nr. 3/2021.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.