Intransigența la români. Cazul traseismului

La noi, românii, intransigența are un specific, orice s-ar zice. În exprimarea ei, e fioroasă. În anatomia ei, e flască. E o meduză care rage ca un leu.

Am văzut o grămadă de intransigenți și am fost spectatorul, uneori angajat, al multor momente de intransigență – am, așadar, o experiență în materie care îmi permite să sistematizez. Există trei tipuri de  intransigenți pe lumea asta, dintre care doar două de găsit în România. Primul și cel mai răspîndit este intransigentul ipocrit. Este intransigent cu adversarul său, dar îngăduitor cu păcatele proprii ori ale anturajului său. El este cel la care se referă Mîntuitorul cînd vorbește despre bîrna din ochiul lui și paiul din ochiul fratelui său (Matei 7, 3-5). De asemenea, e ipocritul intransigent din cînd în cînd. Adică selectiv. Cu unele, dar nu cu altele. Cazurile emblematice sînt ale luptătorilor neînfricați, „civici”, împotriva corupției care, însă, nu au ezitat să practice episoade de corupție cînd a fost vorba, să zic așa, de pielea lor. Prin repetare la nesfîrșit, acest gen de spectacol uman a ajuns nu doar să decredibilizeze nobila luptă cu corupția, ci și să dezguste atît de mult încît busola simpatiei publice a început să devieze nefericit. Adesea, se bucură mai degrabă de simpatie publică „onestitatea” cîte unui corupt sadea, care admite că e ce e și nu strigă nici că e victima statului paralel, nici că el e cinstitul care luptă, de fapt, cu corupția. Fură, tace, e prins, face un pic de tămbălău cît să se apere puțin, merge la închisoare și gata – aceste repere biografice mi se par și mie preferabile celuilalt model: „ciupești”, te bagi în politică în gașca pură, te dai de ceasul morții luptînd împotriva hoției, presa dibuie că ai ciupit și te dă în fapt, sari cu gura mare că presa minte și că ești alb ca ghiocelul, vin încă și mai multe dovezi, iar tu o ții una și bună că ești pîngărit pentru că lupți cu corupția sau că-ți poartă sîmbetele însuși „Sistemul”. Am văzut cu ochii mei multe personaje politice care se duc furioase la DNA și fac plîngeri penale adversarilor („Nu se mai poate! Să plătească!”) și după cîțiva ani ajung ei înșiși în boxa acuzaților.

Al doilea tip, și el de găsit pe la noi, este intransigentul cinic. Cel care face din intransigență un spectacol cu care manipulează și, în final, cîștigă ceva. Spre deosebire de ipocrit, care ține să te facă să crezi să intransigența lui este consecința curățeniei sale sufletești care nu mai suportă nedreptățile și necinstea lumii, cinicul nu merge atît de departe. El e intransigent fără să spună nici o clipă despre sine că e un sfînt, fără să se simtă obligat să-și legitimeze intransigența prin propria persoană. Mai pe șleau, e genul care „face pe nebunul”, dar, de fapt, nu e. Pur și simplu, exersează intransigența, că poate iese ceva. Nu iese nimic, se oprește. Intransigentul ipocrit vrea să fie văzut „bine” de toată lumea, e concentrat pe propria imagine, intransigentul cinic este interesat doar de rezultat. Pentru el, parada morală este doar un instrument ca oricare altul, pentru ipocrit este unicul instrument. Prototipul intransigentului cinic este chiar președintele Iohannis, la care mă voi referi imediat.

În fine, există pe lume, dar mai rar pe la noi, tipul intransigentului cinstit: oameni care nu trec cu vederea nimic din greșelile proprii și nici din greșelile altora. În general, sînt naturi nefericite, dramatice, de nu chiar cu adevărat nebuni sîngeroși, care fac din „sfînta ură” de sine sau de alții combustibil pentru propria lor existență. Intransigentul cinstit poate fi găsit prin piesele lui Camil Petrescu, dar nu printre noi.

Mai adaug și că, în cazul românesc, adesea, intransigenții sînt și proști – dar asta ar fi cea mai mică problemă. Necazul cu prostia la români nu e că stimulează intransigența, ci că suprimă, prin fudulie, ierarhiile, subminează respectul și aduce la extaz egalitarismul. Dar să nu ne depărtăm, căci despre intransigență vreau să vorbesc acum. De ce? Pentru că, în ultima vreme, mi-am dat seama că intransigența românească, a cărei elasticitate m-a amuzat și dezgustat neîncetat în ultimele decenii, este mai mult decît o acrobație publică. A devenit călăuză a unei rătăciri. Tot urmînd vectorii intransigenței ajungem să ne învîrtim în cerc sau, precum nebunii, să cărăm îndîrjiți apă cu ciubărul găurit ca să umplem o groapă.

De vreo douăzeci de ani, a crescut cumva în pălăvrăgeala politică românească tema traseismului. E de rigoare să se înalțe o mînie generalizată cînd se aude că un parlamentar trece de la un partid la altul sau că un primar candidează acum din partea partidului pe care l-a combătut un mandat întreg. Mai nou, chiar președintele Iohannis a simțit că e cazul să spună, intransigent, că el cu traseismul nu, niciodată!

Adică e imoral, nedemn și rușinos cînd un primar trece de la un partid din opoziție la unul de la putere ca să obțină fonduri pentru un obiectiv din localitatea sa, dar e în regulă să fii propus și susținut puternic ca prim-ministru de cea mai coruptă gașcă din istoria postdecembristă a României și apoi să devii președinte făcînd campanie împotriva ei alături de foștii tăi adversari. În cazul primarului e abject, în cazul președintelui e politică sofisticată. E în regulă să fii, în anii 2010, un uselist de primă linie, iar în 2014 un antipesedist curățel, dar ăștia micii (parlamentari, miniștri, consilieri locali) nu au voie să facă și ei aceleași piruete.

Sper să nu vă înfuriați dacă spun că, după părerea mea, dăm prea multă atenție fenomenului numit „traseism”. Treceri de la un partid la altul, ba chiar de la o tabără ideologică la alta, se întîmplă peste tot și sînt firești într-o lume liberă. Oamenii se răzgîndesc și mi se pare că dreptul omului de a se răzgîndi este consecința directă a libertății de a gîndi. Oamenii gîndesc este perfect egal cu oamenii se răzgîndesc. Dacă America, de pildă, gîndea intransigent-românește, Ronald Reagan nu mai ajungea președinte niciodată. Dacă nu știți, marele om de stat american a fost, zece ani, membru la democrați. Apoi a trecut la republicani și a făcut cariera pe care o știm.

De altfel, nu pot înțelege cum poți socoti că e normal, de pildă, ca cineva să-și părăsească soția sau soțul dacă nu se mai înțelege cu ea/el și să se recăsătorească, sau că e normal ca altcineva să-și schimbe religia, să creadă azi într-un gen de Dumnezeu și mîine în altul, dar e inadmisibil ca un parlamentar să-și părăsească partidul și să treacă la altul. Nu mai zic că e normal ca eu, ca alegător, să aleg pe cineva și apoi, după un timp, să mă dumiresc că am ales greșit, să mă răzgîndesc și să aleg data viitoare pe altcineva, dar cel pe care eu l-am ales nu are voie să aibă regrete, răzgîndeli, repoziționări.

Trecerea politicienilor de la un partid la altul este firească într-o lume liberă. Important nu este că se face, ci de ce se face. Dacă mobilul e impur (bani, cedare la șantaj, avantaj personal etc.) este fără îndoială condamnabilă. Dacă mobilul e pur (răzgîndire, oportunism pentru comunitate, descoperirea în timp a unor incompatibilități profunde etc.), atunci nu mi se pare că e ceva neapărat rău.

Atitudinea mea sceptică față de președintele Iohannis (pe care l-am votat de trei ori din patru fără să regret o clipă) nu are legătură cu slalomul politic pe care l-a făcut, ci direct cu prestația sa prezidențială, care mi se pare submediocră. Nici măcar că e un intransigent cinic de extracție pur românească (în privința asta e 100% român!) nu mă deranjează. De aceea, rog bunul cititor al acestui text să înțeleagă că l-am scris mai degrabă ca să lămuresc o anume confuzie în care persistăm noi toți, de multe decenii, decît ca să susțin sau să critic ceva.

Cît despre „traseism”, aș continua să dezvolt subiectul cu mărturisiri din propria experiență…