Oricît ai fi fost de devotat activismului sanitar anti-COVID, nu puteai să nu simți imediat caraghioslîcul. Cît de pătruns ai fi fost de înalta misiune a salvării lumii de proștii medievali care merg la moaște și de coronavirusuri, tot ești parte din poporul lui Caragiale și ești programat genetic să nu ratezi comicul acestui gen de situații: ceva bombastic într-un context de Balcani precar, o aliniere de piepturi rotunde pentru ceva în care pieptul umflat nu are absolut nici un merit, vorbe mari dindărătul măștilor legal trase peste nas care sună ca dintr-o cutie de conserve goală. Cînd, în a doua zi de Crăciun, toată țara a văzut delegația de arafați, incluzînd un primar cu diagonală tricoloră, cum merge zgribulită, în grup compact, la punctul de trecere a frontierei în întîmpinarea dubei colantate cu pinguini, senzația de Caragiale în versiune de desen animat s-a impus, irepresibilă. Duba trece granița. Emoțiunea îi cuprinde pe cei care asistă, dar sînt toți bărbați de stat și, mă-nțelegi, nu se lasă ei emoționați cu una, cu două. Un vameș indică dubei unde să se oprească, la cîțiva zeci de metri de ghereta frontieristului, pe teritoriul sfînt al țării, în dreptul unui pupitru cu stemă. Televiziunile, toate, transmit frenetic. Pe orice canal ai da, vezi pinguinii și pupitrul românesc. La pupitru trece arafatul-șef care spune vorbe importante despre cum ne vom salva. Pinguinii, adorabili, cu ciocurile în sus, stau cuminți, ascultători. Arafatul și grupul zgribulit din jurul lui sînt pătrunși de moment. Cel puțin un site de știri, aprig cu sănătatea publică, va numi acest moment „istoric”. Vaccinul a venit în România! Peste cîteva ore, vaccinul va ajunge în congelatoarele de la „Victor Babeș”. Acolo, întregul guvern, cu noul prim-ministru în frunte, va merge în procesiune să-l vadă. Iarăși pupitrul cu stemă, piepturi umflate, vorbe despre salvarea lumii. Peste decenii, a doua generație din spița dlui Cîțu va povesti emoționată că e de neuitat ziua în care bunicul s-a dus la „Victor Babeș” să vadă vaccinul și va începe astfel o capodoperă de realism magic românesc, de s-ar găsi talentul s-o scrie...

Dacă toată lumea – sper! – a sesizat caraghioslîcul, unii dintre noi am sesizat și ironia subtilă a situației: exact acei guvernanți care adoră să interzică pelerinajele la sfintele moaște au mers în pelerinaj să se închine la vaccin. Fiolele cu vaccin sînt moaștele vindecătoare pentru cei care nu cred în moaște vindecătoare. Îmi aduc aminte de poveștile cu securiștii anilor 1960 care reprimau Biserica, dar își botezau copiii în secret. Acele povești aveau, însă, și ceva dramatic în ele. Aici, acum, nimic dramatic. Doar comic și, în subtext, ironic...

Vreți să găsim și ceva mai adînc, mai serios, în această întîmplare dintr-un Crăciun gri, cu guvernanți cenușii și pinguini frumoși? Căci există, dincolo de toate aceste prime observații, și un sens mai important al lucrurilor. E vorba despre ce crede o întreagă lume despre viață și moarte, despre sănătate și boală, despre relația dintre corpul omenesc și virusuri, i.e. și natură. Am vorbit cu atîta speranță despre vaccinul care îl va pune la respect pe acest SARS-CoV2, de nu chiar pe orice alt coronavirus care mai are de gînd să ne tulbure fericirea, încît acum ajungem să-l fetișizăm. Nu e rău, totuși, să înțelegem exact ce-i în acele fiole. Și, desigur, nu mă refer la compoziții chimice, căci nu le știu, ci la puterea pe care o are acest vaccin. Acest vaccin este produsul unei tehnologii la care am ajuns după o evoluție în cunoaștere ce ni se pare enormă și, la scara unei biete vieți omenești, chiar așa este. Mobilizarea globală și timpul foarte scurt care s-a scurs de la declanșarea pandemiei la distribuirea masivă a vaccinului sînt, în sine, performanțe de aplaudat. Vaccinul este, în sine, o mare realizare omenească.

Însă nu vaccinul ne face bine. După cum nu virusul ne îmbolnăvește. Vaccinul antrenează în corpul nostru reacția de anihilare / de neprimire a virusului. Care, la rîndul lui, e nociv doar dacă produce în corpul nostru o anumită reacție ce poate fi, în anumite circumstanțe despre care nu știm mare lucru, letală. Este vorba, așadar, de două genuri opuse de reacții ale corpului omenesc; pe una, rea, o generează virusul, pe cealaltă, bună, o generează vaccinul. Dacă înțelegem cu adevărat asta, sîntem cu un pas mai înțelepți decît pinguinii aflați fie pe dubă, fie în fața televizoarelor. Și virusul, și vaccinul stîrnesc, așadar, fiecare altceva din misterele alcătuirii biologiei noastre. Iar această biologie, care este, iată, capabilă să-și producă deopotrivă sfîrșitul și vindecarea, este un fel de software de o complexitate încă mult peste puterea noastră de înțelegere. Și vine, desigur, întrebarea referitoare la autorul acestui software. O întrebare pe care adoratorii fiolei de vaccin nu ajung să și-o mai pună, căci pentru ei vaccinul însuși e sănătatea și viața.

Întrebările de acest gen nu au, doar, rostul lor în marele efort al cunoașterii, căci nimic nu e mai important pentru un om decît să știe. Ele au și un sens moral. Trebuie să știm cui datorăm soft-ul biologiei noastre, ca să știm cui trebuie să-i fim recunoscători pentru, iată, eficiența acestui vaccin. Sensul festivismului penibil cu care a fost primit vaccinul în România a fost, cred, manipulatoriu-orgolios: „Nouă să ne fiți recunoscători, voi cei ce scăpați!”, par a spune arafații și guvernanții care s-au tras în filmări cu vaccinul aflat în duba cu pinguini. Oamenii cei mai mulți, însă, le vor fi recunoscători specialiștilor care au creat acest vaccin și doctorilor care, luptîndu-se cu boala, au dat acestor specialiști datele de care aveau nevoie ca să-l realizeze. Vor fi înjurate, desigur, corporațiile care au investit în realizarea vaccinului și care (nesimțitele!) vor bani pentru banii băgați în organizarea cercetării și producției lui. Asta vor face mai toți! Dar o mică, o foarte mică parte dintre oameni vor fi recunoscători acelui autor de software care a dat corpurilor noastre puterea de a se vindeca și minților noastre puterea de a ști cum să stimuleze misterul vindecător din fiecare corp omenesc.

Un chirurg faimos al veacului trecut spunea: „Eu operez, dar Dumnezeu vindecă”. Puterea vindecătoare nu e a chirurgului, oricît ar fi el de genial, și nici măcar a operației, oricît ar fi ea de bine făcută: vindecarea e în biologia omenească. Oricine înțelege diferența dintre operație și vindecare din vorbele chirurgului pricepe cui trebuie să-i fie recunoscător pentru vaccin și pentru imunitatea pe care acesta o aduce. Altfel, pinguinii rămîn recunoscători vaccinului...