Sînt în sala de așteptare. E un pic mai mică decît toate apartamentele celor 62 de veri și verișoare, dar mă simt tolerant zilele astea. Noroc cu pictura cu cal de pe perete, altfel locul e cam sărăcăcios.

Pare cam cunoscută, așa că mă uit pe Goagăl, trăiască Marean, că el s-ar simți acilea ca în rai. A fost vîndută cu un mizilic. Mizilic, căci în camera de așteptare sînt trecute și investițiile. O nimica toată, că doar ce înseamnă GDP-ul pe trei-patru ani al României, Bulgariei și Moldovei la un loc?

Viața mea e pe bune ca în bancurile cu proști. Cu o zi înainte am fost într-un Mercedes sport cu motor de 6,3 litri, la un fost student de-al meu care trăiește într-o casă pe care sper să nu o vadă baronii PSD, căci sigur nu avem atîția bani de furat. M-a lăsat să conduc. M-am dat jos rapid, pentru că sigur rinichiul meu nu valorează cît luneta de dreapta, iar în jurul meu se conducea de parcă toți erau loviți de streche sau se credeau reîncarnarea lui Sena. Curtea din interiorul parcului în care era casa avea mașini de s-ar îmbolnăvi de icter jumate din populația de pițiponci și pițipoance din București.

Am mai stat, în vizita asta, cu fundul meu de lord de Ghelmegioaia și viceconte de Budrea, în două limuzine de prinți, că doar mă respect. M-au scos oamenii la niște restaurante de tot rîsul care fac reclamă la cauciucuri d-alea de iarnă cu stele. Nu tu, frate, mici, ciorbă de burtă, mămăligă sau mujdei. S-a lăsat totuși cu ceva cîntat și cu un dans de săbii tradițional.

Au promis că vin în vizită la vară pe la mine. Le-am spus ce planuri am. Îmi cumpăr sau îmi închiriez un Trabant sau o Dacia 1100 ca să îi iau de la aeroport, pe drum ne oprim puțin prin Ferentari, că poate dăm de un scandal cu săbii, ca să nu zică oamenii că sînt nesimțit. Apoi îi aduc acasă să îi ghiftuiască mama și să-i latre toți cîinii din cartier, iar a doua zi – la voluntariat la teme cu copiii. Au rîs, dar lucrez cu ei de ceva vreme, așa că știu că am glumit doar parțial.

Am lucrat în ultimii ani cu o mulțime de oameni puternici și foarte bogați. Cu o bună parte m-am înțeles neașteptat de bine. Am avut și un rateu, dar în rest m-am simțit foarte apreciat de străinii cu care am lucrat.

Aici însă e o extremă pe care nu mi-am imaginat-o. Mă înțeleg senzațional de bine cu oamenii cu care lucrez și sînt respectat așa cum nu m-am mai simțit nicicînd. Marea lor majoritate nu au fost niciodată în România și nu știu mare lucru despre noi. Habar nu au de romi și nu par deloc interesați de asta. Nu prea pricep ei de ce nu vreau eu să mă mut acolo, dar ăsta este un lucru greu de explicat.

Aștept să mă văd cu unul dintre cei mai importanți oameni din lume în ceea ce privește deciziile de investiții.

Mă primește foarte prietenos într-o încăpere foarte greu de descris. Eu sigur aș fi pus-o de un teren de baschet acolo și ar fi rămas un mic loc și de tribune pe lîngă spațiul necesar de birou și sală de conferințe. Sînt sigur că nu am văzut în nici un film ceva similar. Discutăm vreo oră. A discutat cu 14 dintre studenții mei și este incredibil de bine informat.

Acceptă, practic, toate propunerile mele și mă roagă să îl ajut să le implementeze.

Ies din întîlnire relaxat. Muncesc încă trei ore. Aici muncesc, cînd vin, minimum 12 ore pe zi și nu rar pînă la 16.

Înot în piscina de pe acoperișul superhotelului în care sînt cazat. Arată impecabil și sînt singurul țăcănit care înoată noaptea. E o priveliște greu de redat în cuvinte și, deși sînt frînt de oboseală, mă simt cel mai norocos om din lume. Și, cum stau așa pe acoperiș, îmi dau seama cu stupoare că cel mai probabil viața mea tocmai a luat o turnură pentru care zdrobitoarea majoritate a celor pe care îi știu ar da orice s-o trăiască.

Bate vîntul în Doha și probabil nu departe este o furtună de nisip. E plăcut afară, e trecut bine de 11 noaptea și mai am ceva de lucru. Mă trezesc la 5,30 pentru următoarea zi de lucru. Îmi este bine aici, dar vreau acasă.

Peste două zile îi trezesc pe Ana și pe Sorin în apartamentul lor de 25 de metri pătrați plin de libărci. Trec pe scări pe lîngă un dependent de droguri care tocmai își înfige seringa în gît folosind un ciob de oglindă. Tatăl celor doi copii e bolnav de SIDA, iar în apartamentul care pute e un alt domn care se pregătește să se injecteze. Sînt 17 programatori la școală care așteaptă copiii. Cei doi copii or să se spele la școală și or să mănînce bine.

Duminică au fost peste 70 de copii la teme. Copii care trăiesc în condiții greu de imaginat. Pentru cîteva ore au fost fericiți, așa cum sînt în marea majoritate a week-end-urilor pe care le petrec cu noi.

Foto: Cosmin Bumbuț