Puține lucruri excită imaginarul colectiv ca ridicolul și prostia, de aici și mecanismele dezvoltate de media care se duc înspre zone de tabloidizare, cu tot senzaționalul care derivă implicit, sau chiar înspre fake news. Nici învățămîntul și educația, în general, nu scapă de această tendință, atunci cînd este vorba despre reflectarea lor în presă, iar examenele naționale sînt, de regulă, bune prilejuri de zgîndărit după senzațional sau chiar de meșterit niște informații care să provoace indignarea sau hohotele de rîs.

Perla, biata bijuterie, a ajuns să fie conotată cu sensul ridicolului care incită, provoacă, printr-un mecanism ancestral, pulsiunile primordiale ale comunității: ca la circ sau poate la execuțiile publice, rîdem de fapt de ceea ce e trist, de ceea ce e ezitant, de ceea ce e vulnerabil, de pe margine, cu sentimentul unei superiorități care ne e proprie, la urma urmei, doar prin faptul că nu sîntem noi în situația rizibilă. Deși oricare dintre cei ce rîd va fi fost și el, cel puțin o dată, ridicol: rîdem de noi înșine, grotesc.

Mai întîi, o primă impresie, dacă ești inside și nu vrei doar să rîzi ca prostul de prost, este că multe dintre aceste perle, pe care media se grăbește să le livreze cu satisfacție în zilele examenului, par pur și simplu inventate de profesori. În goana după lucruri ieftine, care, asemeni chinezăriilor, nu durează decît cîteva zile, pare că presa a găsit cîteva resurse pe care le activează în zilele examenului, poate cîțiva profesori care fabrică pe loc niște texte pe care le dau ca autentice. Am corectat destul: găsești material, nu-i vorbă, dar adesea e de fapt tristuț, nu atît de bine potrivit în frază, nu atît de picant, nu atît de grosolan.

Apoi, o chestie de deontologie. Oricît vor fi fiind de adevărate cele date spre presă și de presă spre public: ce jegos să le transformi în spectacol! Cei ce le scriu sînt la un examen. Buni, răi, deștepți sau mai puțin, pregătiți sau ezitanți, oamenii aceia sînt într-un moment de viață important, cu emoțiile inerente, cu speranțe, cu așteptări. Tu, profesor evaluator, ai acolo un job de îndeplinit, cu profesionalism. Ai o treabă de făcut, cît mai lipsit de implicare afectivă, de subiectivități, cît mai aseptic. E ca la operație: pe masa ta e un pacient, într-un mediu steril. Cum să ieși afară apoi și să rîzi: uite ce bolnav e ăsta, hă-hă-hă-hă!

Nu chiar în ultimul rînd, se ridică o întrebare: cine face aceste gafe, devenite perle? Cel mai probabil sînt elevii de la licee industriale. Și aici se deschide un hău al dezbaterilor. Ca să clarific: un elev dintr-o clasă de real, să zicem mate-fizică, de la liceul cel mai bine cotat din Capitală, primește pe masă exact același subiect ca unul de la liceul industrial din Poticnești, cu profil agricol (nu căutați liceul și localitatea, le-am inventat). Știți cît de mare e distanța între elevul din colegiul din buricul Capitalei și celălalt? Nu s-a inventat încă expresia, căci de la cer la pămînt e prea puțin. Vorbim aici despre un întreg traseu de viață și de generații, de oportunități și de acumulări intelectuale, de mediu de formare și de obligații. Ați văzut vreodată un elev de a XII-a cu palmele bătătorite de muncă a cîmpului sau crestate și înnegrite de uleiul industrial cu care lucrează în atelierul unde ucenicește? Eu am văzut și n-am înțeles de ce trebuie să încerc să îi accesibilizez nuanțele minții lui Ștefan Gheorghidiu, cîtă vreme el avea alte nevoi și alte aptitudini. Aici e, deja, o vină sistemică, cea care ar merita mai multă dezbatere. Elevii din liceele industriale nu ar trebui să primească aceleași subiecte cu cei din liceele teoretice. De ce primesc? E simplu: pentru că au aceeași programă școlară. Concluzia firească: acești elevi ar trebui să aibă altă programă școlară, care să le servească nevoile și să le dezvolte propriile abilități de viață. Sînt elevi intrați cu note de 2 și 3 la examenul de Evaluare națională, cu carențe majore, cu un traseu de viață care în mod evident, încă din clasele mici, nu va fi unul intelectual-speculativ, ci mai degrabă practic-aplicativ. Acești elevi nu au însă, din păcate, șansa de a li se oferi un traseu particularizat, adaptat. Lucrurile simple: scrisul și cititul, descifratul sensului unui text, exprimarea corectă și formarea unei opinii autonome, evitarea manipulării în lectura textelor multimodale care ne înconjoară în viața de zi cu zi, redactarea unor texte banale, o scrisoare, o cerere, un memoriu. Sînt absolvenți care nu au minimul aparat critic în fața provocărilor vieții cotidiene și apoi sînt obligați, cei care o mai fac, să învețe singuri, din contactul cu viața. Să ne înțelegem: nu sînt proști. Uneori fac niște legături, observă niște realități în textele literare care te uimesc. Dar nu le pot exprima cu limbaj critic, pentru că viața lor e pur și simplu altfel, pornirea și drumul lor au fost mai grele, mai bolovănoase, nu au avut contacte și interese culturale, au alte griji, alte lucruri, nu mai puțin importante, îi animă. Și sîntem conștienți, cred, cu toții, că nu cu Riga Crypto vor avea ei de-a face în viață. Rămîne să vedem dacă programele școlare viitoare vor mai permite culegerea de perle sau se vor maturiza și vor propune trasee diferențiate de studiu.

Pînă atunci, însă, e de observat că elitismul celor ce caută perlele acestor copii este și el simptomatic: dacă ar trebui să renunțe la predarea dramei lui Iona în favoarea dezvoltării unor mecanisme simple de raportare la cotidian prin scris și citit, s-ar simți jigniți. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Foto: flickr