Nu vrei să-l vezi speriat mereu de o lume în care agresivitatea e arma celor puternici, iar indiferența e arma celor slabi. Imaginează-ți cum ar arăta lumea aia. Sau nu, nu e cazul să-ți imaginezi: privește doar în jurul tău!

Ce vei vedea? Vei vedea că o atitudine comună se exprimă cam în acești termeni: Bullying era și pe vremea mea. Îi zicea „a face mișto de...“ Nu se implicau părinții. Copiii se căleau, se adaptau. Apoi, viața făcea dreptate! Mai tîrziu, poate o să-l respingă o fată, o s-o înșele vreun băiat. Lăsați-i în pace, că se descurcă ei, copiii! Da, se descurcă, poate, cîtă vreme e vorba despre a face mișto. Adică atitudini pasagere, ocazionale. Ce nu înțeleg, însă, acești opinenți, este că bullyingul nu este o chestiune de miștocăreală ocazională, într-un grup în care rolurile se schimbă. Ci este o atitudine de ostilitate și de excludere permanentă. Cu așa ceva nu te poți descurca tu, un copil. Și mai ales nu dacă ești un copil ceva mai sensibil. Și da, pe vremea noastră exista, de asemenea, bullying. Pe vremea noastră nu exista mîncare în prăvălii. Pe vremea noastră exista poliție politică. Pe vremea noastră nu exista libertate. Fără a mai continua, mă întreb: ne-am descurcat? Ne-am! Am supraviețuit? Am! La fel cum și străbunicii noștri au supraviețuit fără Internet, de exemplu. Dar hei, surpriză: se numește evoluție! O încercare constantă a umanului de a se dezvolta, de a se rafina, de a se îmbunătăți. Știu, mi-s destul de cunoscute și eventualele contraargumente, care înglobează în ele de fapt atitudini de superioritate și de machism, avînd poate la bază tocmai atitudini de hărțuire în copilărie.

Opinia publică. Tendința e de minimalizare. Hai, dom’le, că așa sînt copiii, ce faceți atîta caz, învățați-i să ignore, să întoarcă spatele. Poate fi o strategie. Dar nu funcționează decît pe termen scurt. Cînd izolarea și hărțuirea sînt continue, zi de zi, oră de oră, pauză de pauză, nu ai cum să ignori. Ignorați voi, dacă puteți, cei care dați astfel de sfaturi, un coleg care vă hărțuiește continuu. Care de cîte ori deschideți gura în ședințe v-o taie cu un: Ești prost, băi?, fără ca cineva să îl oprească, ba din contră, în hăhăitul general al echipei. Ignorați pe unul care de cîte ori treceți pe lîngă el vă ia șapca din cap și o aruncă altor colegi, jucînd ping-pong cu ea. Pe unul care de cîte ori vorbiți la telefon, vine și vă urlă porcării în microfon. Ignorați-l! Ah, nu vi se întîmplă, pentru că... sînteți adulți și pentru că la o adică aveți mijloace legale de apărare? Ei bine, copiii nu au mijloace. Ei se duc la părinți, se duc la profesori, se duc la driginți. Acestea sînt mijloacele lor legale de apărare.

Părinții agresorilor. În unele cazuri, aprobă agresiunea și chiar o întrețin. Cu mentalități de vechili, care trebuie să își dezvolte aria de influență, perpetuînd-o prin urmașii lor. Rapace, vorace, cu orice preț, prădători lipsiți de scrupule în relațiile sociale, profesionale, învățîndu și copiii să le calce pe urme cu aceeași indiferență față de alteritate. În alte cazuri, mai subtil, pentru că discută de pe poziția unor frustrați, mimînd o elită intelectuală și o etichetă ridicolă prin fastul desuet, în fapt – semi-ratați neîmpăcați cu statutul lor, care aparent își educă copiii în spiritul valorilor. Dar copiii, în absența lor, sub fascinația grupului agresiv sau din propriu impuls, își dau, cum se spune, în petec. Și asta sub protecția părinților, căci, refuzînd să observe că în afara granițelor formalismului familial, copiii lor își eliberează toate impulsurile, le protejează de fapt o zonă de refulare în care ei știu că pot performa.

Profesorii. Sînt parțial agresați și încolțiți de părinți, parțial presați de superiori sau de colegi. Dirigintele unui copil agresiv, cum spunea foarte bine Laura Borbe într-un comentariu, este pus la zid, ca și cum el este răspunzător pentru faptele elevului. Și atunci apare tendința de a ignora, de a bagateliza, de a te asocia cu agresorul, de a te considera și tu victimă etc., numai adult responsabil nu. Se încurcă mereu responsabilitatea cu răspunderea. De unde aceste frici, de unde aceste temeri? Tot din forme de bullying. Da, și pe vremea noastră se întîmplau forme de bullying. Și la ce au dus acestea? Iată la ce: la adulți speriați, care se tem să acționeze, timorați de presiunea grupului, anulați uneori ca personalități responsabile. Te uiți la ei: oameni inteligenți, pe care pur și simplu nu îi mai recunoști în momentele în care trebuie să-și asume atitudini ferme. Atîrnă mereu de ce spune x, de ce spune y, de regulă mai sus poziționați ierarhic sau mai incisivi. Or, de cealaltă parte, adulți lipsiți de empatie, poate chiar agresivi în fondul lor, care cred că trăim în legea junglei oricum și deh, supraviețuiesc cei puternici, prin selecție naturală. Da, sigur că selecția funcționează social. Dar ea trebuie să funcționeze la nivel de competență, nu de putere discreționară, instinctual-animalică. Educația are acest obiectiv. Pentru că oamenii au sentimente, nu doar inteligență, pentru că au afecte, nu doar forță. Altfel, am fi în plină distopie, cam ca în celebrul roman al lui Lois Lowry, Darul lui Jonas.

Da, și pe vremea noastră era bullying. Și, probabil, cei care acum vă sînt șefi și vă aruncă cîte un, să zicem, „dragule/drăguțo“ aparent afectuos, cînd au o treabă cu voi, sînt cei ce atunci aveau atitudini agresive. Nu-i așa că nu vă dați acum seama? Aproape vi se pare firesc să vă abordeze cu atîta căldură! În fapt, o atitudine de dispreț superior. Căci, de acolo unde se află, în partea de jos a balansoarului, nu au coborît niciodată. Iar voi atîrnați, la voința lor, în partea de sus, într-un echilibru fragil. E la îndemîna lor să se ridice și voi să picați. Iar despre formele de bullying la nivelul adulților mai e încă destul loc de scris. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.