În noua clasă, copilul tău se simte mai bine, nu e nici aici mai deștept sau mai prost, dar nu mai are sentimentul insecurității. Nu se știe pînă cînd, spuneam în episodul anterior. Păi, simplu: pînă cînd hărțuiala foștilor colegi își întinde gheara și aici. Să spunem că foștii colegi hărțuitori joacă niște jocuri online. Iar alții merg la un club de baschet. Atît online, cît și la clubul de baschet, interacționează cu unul-doi colegi actuali ai băiatului tău. Lucrurile curg după cum prevedeți, logic: cei online fac lobby pentru ca noii colegi să îl elimine din grupul lor de joc pe copilul tău, iar cei din clubul de baschet îi montează pe noii colegi să preia ștafeta hărțuielii, ba mai mult, îi transmit prin aceștia băiatului că urmează să-l aștepte cînd iese de la școală și să îl bată. Tu însă nu mai ești dispus să taci și iei atitudine. Ai vorbit cîndva cu fosta dirigintă și cu fosta directoare și le-ai spus că, dacă hărțuiala foștilor colegi se va întinde spre noii colegi, vei reacționa. Pentru început, o faci apelînd la noua dirigintă, discutînd cu părinții noilor elevi, începînd să vorbești public despre situație și despre cum fosta școală gestionează astfel de cazuri, dar fiind decis să apelezi chiar și la poliție. Ce credeți că se întîmplă pe moment? Să ne imaginăm. Mai întîi, în fosta școală, corpul profesoral se revoltă. Cum adică? De ce mai fac părinții ăștia valuri, dacă tot l-au mutat? Profesorul care părea echilibrat și-ți dăduse informații peste vară e acum revoltat, vai, după cîte am făcut eu pentru el, oh, nu sînt eu cu siguranță cel despre care afirmă părinții că le-ar fi dat informații. Toată lumea e oripilată de îndrăzneala voastră ca părinți, de a vă proteja copilul. Unii profesori, pe de altă parte, se tem. Se tem de conducere, se tem de părinții care conduc, de fapt, școala. Se tem să nu iasă scandal. Ți-e milă de ei, îi simți de fapt și pe ei ca pe niște abuzați. Bullying la elevi, bullying la profesori. Iar directoarea afirmă în public că toată vina e a părinților și a învățătoarei (care, de fapt, nu e altceva decît o victimă, unul dintre puținii oameni care au încercat să țină balanța, atît cît a reușit). Că școala nu e responsabilă și nu poate gestiona problemele emoționale ale copiilor, sugerînd astfel că, deh, dacă copilul e prea emotiv, să meargă în țara emotivilor, nu să stea printre ăștilalți, puternicii. Și că, oricum, ea nu se teme de nimic. Nici nu ar trebui să se teamă, firește, căci nu despre asta e vorba. Pe ea nu o amenință nimeni cu bătaia cînd iese de la școală. Dar ce știi tu și nu știe ea este că tu ai făcut multe pentru a te asigura că nu la copilul tău era principala problemă. Da, e un copil mai emotiv, dar la începutul clasei a V-a l-ai dus la cel mai profesionist centru de diagnostic, unde a trecut prin toate testările, de unde i s-a pus clar eticheta de inteligență superioară, și ai primit asigurări că nu are probleme emoționale deosebite și că nu e un caz cu nevoi speciale, că nu necesită terapie emoțională sau de altă natură.

Întregul context și atitudinea generală a corpului profesoral din fosta școală sînt dezamăgitoare. Nici o asumare, nici un gînd de regret, doar tendința de victimizare și de justificare. Tu, însă, afli că și alți elevi se gîndesc să se mute din fosta clasă, ba mai mult, ai date despre mulți copii din școală care merg la terapie, datorită acelui mediu. Știi alte cazuri recente din școală de bullying mușamalizat. Mai ai și tu cunoștințe, nu ești chiar străin de lume, afli și că la un curs de formare pe probleme comportamentale, în anii precedenți, formatorii au întîmpinat în acea școală serioase dificultăți din partea corpului profesoral, extrem de lipsit de deschidere, refractar. Formatorii înșiși, oameni specializați în domeniu, ți-au spus-o pe șleau: în nici o școală nu am lucrat atît de greu, nu am întîmpinat atîta rezistență.

Între timp, da, copilul tău începe să fie tot mai nesigur pe el și în noua clasă. Are o motivație tot mai scăzută pentru învățare, dezvoltă comportamente reactive, pentru prima dată are și el o reacție de agresivitate la o răutate a unui coleg, are tendințe de izolare în lumi ficționale și nu e atent la ore, uneori le deranjează cu gesturi pe care nu și le controlează, fredonînd, lovind cu creionul repetat în obiectele din jur etc. Colegii, normal, sînt deranjați, astfel încît există riscul ca, deși a fost bine primit în colectiv, încet-încet să fie tot mai izolat. Pentru început, e mutat singur în bancă, ceea ce îi creează frustrări noi. Ești conștient, ca părinte. Cauți soluții, vrei să îl susții. Vorbești cu el, îl încurajezi, încerci să-i menții stima de sine care a scăzut, încerci să i crești motivația, îl și pedepsești pentru comportamentele inadecvate față de alții, cauți din nou soluții pentru a-i face testări psihologice și eventual pentru a-i plăti ședințe de terapie. Cu alte cuvinte, intri într-un carusel al tensiunii perpetue. Te miri, pe de altă parte, cum se face că, în medii safe, copilul e normal, atent, interesat. Vorbești cu profesoara de engleză, de exemplu, la care merge în particular cu o deosebită plăcere. La ea e atent, nu se foiește pe scaun, nu e distras. Doamna are două pisici și copilul se mai joacă cu ele, se simte acolo în siguranță și în armonie. Ceva-ceva nu se leagă. Dacă în unele medii e calm, liniștit și atent, înseamnă că, totuși, problema nu e la el, decît atunci cînd i se activează mecanisme de apărare în urma unor traume vechi. Și îți vine să trîntești de pereți aroganța cu care foștii profesori sînt gata să arunce vina pe el și pe tine, părinte.

Ai vrea, de fapt, să lași totul în urmă, să-ți poți sprijini copilul să și revină, să închizi acest capitol trist, să-l uiți. Dar, în același timp, ești decis să lupți cu toată lumea, în cazul în care hărțuirea copilului tău nu se va încheia. Nu vrei să-l vezi speriat mereu de o lume în care agresivitatea e arma celor puternici, iar indiferența e arma celor slabi. Imaginează-ți cum ar arăta lumea aia. Sau nu, nu e cazul să-ți imaginezi: privește doar în jurul tău! 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Foto: colecția lui Ransom Riggs