Imaginează-ți că ai un copil în clasa a V-a, la una dintre școlile de top din oraș. Nu e cel mai deștept, nu are numai 10, nu e nici cel mai prost, e un copil cu note medii sau peste medie, fără a fi excepțional. E, însă, genul ăla mai sensibil, care nu face pe masculul forțos, nu se salută cu colegii printr-un pumn dat în umăr, nu e nici genul șmecheraș, nici ăla care se bagă sub pielea liderilor. E bunuț, cum s-ar zice, mai fraieruc, a mai și crezut în clasele primare că e corect să spună învățătoarei cînd colegii îl bumbăceau sau îl luau peste picior, iar învățătoarea poate a greșit aici puțin, căci îi plăcea sensibilitatea lui și, deși a încercat să nu facă diferențieri, tot a lăsat impresia că îl iubește mai mult, că îl ține cumva sub aripă. Poate de aici și faptul că acum, cînd a ajuns într-a V-a, iar învățătoarea nu mai e cu clasa tot timpul, colegii s-au dezlănțuit, majoritatea, asupra lui. Hărțuieli continue, bătaie de joc, amenințări cu bătaia, provocări duse pînă la umilință insuportabilă, astfel încît copilul ajunge să fie nevrozat, să aibă reacții de anxietate față de școală, uneori să izbucnească nervos, să plîngă etc. Puținii colegi care îl înțeleg și îi sînt prieteni, uneori se tem să îi țină partea, alteori, din teama de a nu fi și ei agresați, trec de partea agresorilor.

Ce faci tu, părinte? Firește, mai întîi vorbești cu diriginta. Amabilă, aceasta încearcă mereu să îți spună că da, vorbește cu elevii, că vorbește cu părinții, că sigur e vina cumva împărțită, că pînă la urmă așa sînt copiii, se mai hîrjonesc etc. Dar tu știi că nu e hîrjoneală, ba mai mult, lucrurile devin tot mai tensionate, mai vorbești și cu unii părinți, care sînt de fapt și ei agresivi, nu recunosc nimic, copiii lor sînt sfinți, probabil că, în cel mai rău caz, al tău îi provoacă. Alții, fără să fie agresivi, iau chipul de mirați, vai, dar al nostru e acasă așa de cuminte, nu se poate, sigur, am să vorbesc cu el. Însă ce să vezi, lucrurile merg din rău în mai rău. Te uiți la ei: părinți parveniți, categoria aia de afaceriști care te scuipă în cap, lipsiți de educație socială și empatică, fix lucrurile alea care lipsesc tare mult la noi, genul care te disprețuiesc oricum, pentru că n ai mașină ca ei, n-ai casă ca ei, n-ai salariu și vacanțe ca ei etc. Majoritatea nici nu aparțin circumscripției școlii, au intrat cu flotante, ca toată lumea, deh. Nu vrei să faci scandal. Mai încerci să vorbești cu diriginta încă de cîteva ori, pînă ajunge să îți sugereze că poate n-ar strica să-l muți la altă școală, vine sfîrșitul clasei a V-a, observi cum al tău e marginalizat, cum nu își dorește să meargă cu ei la o pizza de intrare în vacanță, îl ții în brațe cînd hohotește plîngînd, îl duci tu la o prăjitură și speri că vacanța de vară va aduce niște schimbări în bine.

Peste vară, întîmplarea face că te mai întîlnești cu vreun profesor din școală, care îți spune: păi, au fost mai multe situații în care X și Y din clasa respectivă au fost foarte obraznici chiar și cu profesorii, duși în comisii de disciplină, dar apoi iertați, că știți, cum să pedepsești la vîrsta asta un copil, mai ales dacă e bun la învățătură, asta e politica școlii, să se mențină o imagine bună, școală de top etc. Îți dai seama că da, ai fi vrut să vezi că elevii ăia despre care știi clar că au fost permanent agresivi, că sînt intoleranți și obraznici, ai fi vrut să vezi că sînt măcar recompensați cu un 9 la purtare, nu că au 10 și premii cu felicitări. Prinzi apoi niște dialoguri pe grupul clasei în care agresivitatea e tăioasă, în care al tău e practic călcat în picioare, glasurile firave în apărarea lui fiind și ele repede puse la punct. Trimiți dirigintei conversația, îți spune că îi pare rău, o să vorbească cu ei la începutul anului școlar, acum, în vacanță, ea nu se bagă. Trimiți și directoarei, care se scuză, vai, nu știam că e așa de grav, sper să se rezolve, vorbe. Și cînd copilul îți spune că, dacă el mai merge în clasa aceea, crede că o să îi plesnească o venă în cap, decizi să îl muți. Îți bagi picioarele în faptul că acolo ai făcut tu școala, că ai iubit instituția aia și că ai ajutat-o consistent cînd ai putut, îți iei copilul și îl muți. Pare că toată lumea răsuflă ușurată, în noua clasă copilul tău se simte mai bine, nu e nici aici mai deștept sau mai prost, dar nu mai are sentimentul insecurității. Nu se știe pînă cînd.

Dar să zicem că lucrurile stau altfel. Ești un om de afaceri din mediul rural și îți merge bine. Ai o fată, deșteaptă, cuminte, pe care, cînd e să o dai la liceu, o îndrumi spre cel mai bun liceu al județului. Acolo însă, cum copiii sînt totuși copii, din primele zile ea își creează o antipatie generală, căci face greșeala de a se lăuda cu telefonul de ultimă generație, cu laptop-ul asemenea, cu hainele de firmă etc. Nu trec bine cîteva săptămîni din clasa a IX-a și cam toți colegii fac front comun împotriva ei. I-au descoperit slăbiciunea, fata e sîsîită, așa că e simplu: hăituiala și hărțuirea ei se bazează pe un onomatopeic sssss, cu care o întîmpină la fiecare replică, batjocoritor. Departe de familie, încet-încet devine introvertită, se izolează și cade într-o formă de depresie. Toți profesorii văd în ea o fată cuminte, deșteaptă, fără a observa mai mult. Însă, în paralel, fata începe să bea, apoi să frecventeze cercuri dubioase, în cele din urmă rămîne însărcinată chiar, în clasa a X-a. Desigur, face avort discret, dar ruina ei interioară continuă, pentru că în școală nimeni nu o acceptă, toți o tratează cu același sssss disprețuitor. La ora de fizică, între­bînd profesorul dacă cineva știe ce e o sarcină, desigur, cu referire strict la materia predată, clasa răspunde da, știe sssssss. Într a XI-a se mută în alt liceu, în alt oraș. Dar e prea târziu, nu se mai poate aduna, nu mai reușește să termine liceul, abandonează școala și se abandonează pe sine.

Două cazuri oarecare. Rupte din realitate. Bullying-ul e unul dintre cele mai îngrijorătoare fenomene din școli. Teribil de greu de gestionat, în condițiile în care, ca diriginte, ai cîteva cazuri în clasă poate, în condițiile în care pregătirea ta pe această componentă e precară, în condițiile în care cu părinții agresorilor e de dus cel mai adesea o luptă teribilă, în condițiile în care psihologii școlari sînt prea puțini pentru nevoile existente și, cu regret o spun, insuficient pregătiți, dar mai ales în condițiile în care se dorește ca ștaiful școlii să nu fie afectat de așa-zise scandaluri. Să plece, mai bine, cel agresat. Legea anti-bullying este unul dintre puținele lucruri bune care s-au întîmplat în ultima vreme în sistem, pe care îl salut. Aș spune însă clar: nu e destul! Pentru o astfel de cauză trebuie investiți bani mulți, care să presupună educația părinților, formarea psihologilor școlari și a profesorilor. Altfel, acești mici și nevinovați copii vor fi cei care mîine, ca adulți, vor avea aceleași tipare comportamentale agresive. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Foto: Nell Dorr