Chiar dacă atenţia ne este de obicei atrasă de numeroasele împrumuturi lexicale din ultimii ani, ar fi păcat să ignorăm persistenţa în limba de astăzi a unor arhaisme şi productivitatea – limitată, dar incontestabilă – a vechilor sufixe păstrate de registrul popular şi colocvial şi devenite sursă de expresivitate în alte registre. Un caz interesant este cel al sufixului -enie, vechi împrumut slavon, cu ajutorul căruia s-au format numeroase substantive abstracte pornind de la adjective: curăţenie, sfinţenie, urîţenie, dîrzenie etc. Multe dintre adjectivele-bază erau deja formate cu sufixul -os, astfel că substantivele derivate au finala -oşenie: lăudăroşenie, puturoşenie, hidoşenie, scorţoşenie, cărpănoşenie; tiparul e productiv, unele dintre formaţii (ca plicticoşenie, pufoşenie, secretoşenie) nefiind încă preluate de dicţionarele generale. Finala alcătuită din sufixele -os şi -enie a fost percepută de vorbitori ca o unitate, aplicabilă în alte derivări. S-au format, astfel, cuvinte noi în -oşenie, mai mult sau mai puţin stabile. Dîrzoşenie, semnalat de Iorgu Iordan în Limba română actuală (ediţia a II-a, 1947) şi atestat în presa din prima jumătate a secolului al XX-lea („model de intransigenţă şi dîrzoşenie“, în Unirea, 16 mai 1925), a rămas un simplu accident. Nici descurcăroşenie, pe care îl descoperisem într-o revistă literară pe la începutul anilor ’90, nu s-a răspîndit. Are în schimb mai multe atestări substantivul hîtroşenie, format de la adjectivul hîtru cu sufixul rezultat în urma falsului decupaj.

Hîtroşenie e un cuvînt rar, folosit mai ales în contexte eseistice, cu intenţia de a produce contraste pitoreşti între cultismele savante şi arhaisme: „cu hîtroşenie şi chiar cu o anumită dezabuzare“ (cronică literară, polirom.ro); „am găsit şi oarecare înţelepciune pe dînsele, zic cu hîtroşenie respectuos-ironică!“ (mesmeeacuttita.wordpress.com); „tuşa apocaliptică, dar şi o anumită hîtroşenie – să-i spun aşa –, un umor (mai) negru, parte şi el din amprenta stilistică a poetului“ (adinadinitoiu.blogspot.com), „avea un simţ al umorului şi o hîtroşenie la limita dintre moldovenesc şi dobrogean“ (mariuscruceru.ro), „O asemenea hîtroşenie demiurgică (muua, ce urgie de cuvinte, dar las aşa!)“ (zvarluga.blogspot.com). Digitalizarea periodicelor vechi ne oferă şi o atestare ceva mai veche a cuvîntului, în revista Teatrul din octombrie 1982: „înviorîndu-se arar cu cîte o hîtroşenie molcomă“. Cuvîntul nu este cuprins în dicţionare, dar sensul său este uşor de dedus, pornind de la hîtru; domină accepţia de trăsătură abstractă – umor, ironie, predispoziţie pentru glumă, talent comic –, dar se poate actualiza şi un sens individualizat, mai ales la plural („glumă, vorbă de spirit“): „de la el am luat hîtroşeniile lui Moromete“ (atelier.liternet.ro).

Interesantă este şi situaţia actuală a adjectivului hîtru, cuvînt de origine slavă atestat la începutul secolului al XVIII-lea şi caracterizat ca regional, cu circulaţie în primul rînd în Moldova. Dicţionarele consemnează sensurile mai vechi ale cuvîntului, astăzi ieşite din uz; în Dicţionarul Academiei, hîtru era definit ca „deştept“ şi „viclean“. Sensul etimologic este foarte evident (într-o exprimare eufemistic-glumeaţă) la Creangă, în Prostia omenească: „Nevasta lui, care avea copil de țîță, era cam proastă; dar și soacră-sa nu era tocmai hîtră“. În măsura în care a rămas în uz – ca termen căutat pentru efectul său stilistic –, hîtru şi-a fixat însă un sens nou: „glumeţ, mucalit, poznaş“ (DEX). E foarte posibil ca la schimbarea de sens să fi contribuit unul dintre contextele foarte cunoscute ale cuvîntului: hîtru apare în Peneş Curcanul al lui Alecsandri, multă vreme text canonic de manual şcolar: „Ne dase nume de curcani / Un hîtru bun de glume“. În momentul de faţă, substantivul şi adjectivul hîtru circulă în contextele voit arhaizante în care am găsit şi derivatul hîtroşenie, dar parţial şi în afara acestora, în presa de mai largă circulaţie: „poziţii explicite pe plajă. Un hîtru a pozat tot“ (cancan.ro); „Îi caut în privire lucirea hîtră şi zîmbetul şugubăţ“ (libertatea.ro); „Mihai Tudose a scos limba, hîtru, la Codrin Ştefănescu“ (stareapresei.ro).

S-ar părea că hîtru este în continuare mai popular în Moldova, de ambele părţi ale Prutului; presa propune titluri ca „Un băcăuan hîtru“ (desteptarea.ro); „Şedinţa CJ de ieri de la Bojdeucă, mai hîtră decît snoavele lui Ion Creangă“ (ziaruldeiasi.ro); „De ce Chirtoacă este mai hîtru decît Filat?“ (sputnik.md). Mai multe exemple indică faptul că, în româna din Republica Moldova, hîtru şi-a păstrat o mai mare apropiere de sensurile sale vechi, „inteligent“ şi „abil“. În reportajul cu titlul „«Disciplinată și hîtră», în vizită la baștina Maiei Sandu“, sînt consemnate declaraţii laudative ale sătenilor: „E foarte disciplinată fată, și foarte hîtră, și e la nivelul cel mai înalt“ (agora.md). Pendularea între sensul vechi şi cel nou al cuvîntului produce (intenţionat sau involuntar) efecte comice: „Atenție! O casă de la Ciocana este păzită de un cîine «hîtru»“ (stiri.md); plăcuţa de la poartă, reprodusă fotografic în articolul respectiv, e şi mai grăitoare: „Atenţie! Cîine rău şi foarte hîtru“.