Cine nu a petrecut cîteva săptămîni măcar într-o cancelarie – sau, cum i se spune mai nou, sală profesorală – a pierdut unul dintre locurile cele mai pitorești și mai pline de suspans subtil ale societății. Pentru că o cancelarie este un loc al totului și al nimicului în același timp, o frescă miniaturală a cotidianului social. În cancelarie se află și omul de succes și ratatul, și indolentul și tipicarul, și formalistul și nonconformistul, și lingușitorul și ostentativul, și discretul și veleitarul, în fine, se găsesc de toate. Nu întotdeauna, însă, tipologiile sînt vizibile din prima, cu ochiul liber, ca peste tot, de altfel, e nevoie să te integrezi puțin în colectiv pentru a putea începe să faci distincții sau, mai interesant, să simți pe propria piele. Un tip e, însă, cameleonic, se poate ascunde sub diverse înfățișări, poate avea costum sau țoale de la second, păr blond sau brun, silicoane sau piept plat, poate veni cu autobuzul sau cu bicicleta, e înalt și dichisit sau scund și pipernicit.

Să spunem că are 1,65 m, vine cu bicicleta, poartă vestă reflectorizantă și are barbișon. E profesor de… hai, cultură civică, educație socială etc. O chestie, acolo, ai zice – mă refer, desigur, la materie. Dar, de fapt, la materia asta se pot face treburi faine, absolut necesare. Stați să mă uit în programă: uite, de exemplu, la clasa a V-a trebuie să îi învețe pe elevi cum e cu dreptul la informare. Bine, el le zice, adică le spune clar: copii, asta, asta și asta, notați din manua­le, de la pagina 8. Și după ce se termină ora, țîșnește cu catalogul sub braț direct spre biroul directorului adjunct, pentru că, nu-i așa, dacă tot a predat lecția, e cazul să pună în practică. Bate la ușă, dar intră fără să aștepte răspunsul și-l informează direct: am venit să vă informez, e de datoria mea, să știți că domnul profesor de matematică, deși e de serviciu, încă nu a ieșit în curte. Ocazie cu care observă și că înăuntru se află, lîngă fereastra deschisă, cu o țigară în mînă, neras și cu ochii trași – are un grav necaz în familie – profesorul de, să zicem, educație fizică. Îl privește mustrător, înclină din cap și iese. La sfîrșitul zilei, îl abordează: domnule coleg, să știți, îmi pare rău, dar nu m-a lăsat conștiința. Omul îl privește lung, neînțelegînd, cu gîndul la necazul de acasă. Nu m-a lăsat conștiința, m-ar fi mustrat, așa că i-am spus doamnei directoare că v-am văzut fumînd, își încheie mica mărturisire de cinste, în vreme ce frămîntă în buzunar punguța cu nod la gură. Are în ea chiștoacele adunate din toaletele elevilor și trebuie să se grăbească, are audiență la inspectorul general, trebuie să i le arate. Pe seară, tot ocupat: mai are de scris un e-mail directorului adjunct, căci a uitat să îi spună c-a observat, în catalogul clasei a VI-a, că profesorul de desen încă nu a trecut nici o notă, iar în condică, profesoara de română, aia suplinitoare, nu s-a semnat astăzi. El e titular, a venit în școala asta de prestigiu prin restrîngere de activitate, acum doi ani, de la o școală de cartier. Foștii colegi nu-l mai salută pe stradă însă: probabil, din invidie.

Profesoara de, să zicem, română, o știți, cea cu coafură stil Viorica, dar cu un vocabular bogat, corect articulat în propoziții, nu pîrăște. E sub demnitatea ei. E o doamnă, cu familie pe care o ține în mînă, cu meditații, cu un copil la facultate. Mai și gătește, excepțional. Aseară a făcut, de exemplu, o zacuscă dum-ne-ze-ias-că, le spune celor două colege mai tinere de catedră, în colțul lor din cancelarie. Nu ca pițigăiata aia de Karina, profa cealaltă de română, zice aparte. Karina stă pe scaun la cîteva locuri distanță și citește. Vreo porcărie, probabil, ea n-a auzit de poetul ăla, Sociu, cum scrie pe copertă, auzi acolo, Poezii naive și sentimentale. Ea pe alea le-a fumat odată cu Eminescu. Știe „Luceafărul“ pe de rost. Oricum, o întreținută, cu pantalonii ei de piele – rușine să-i fie, la 40 de ani – și o piloasă, că altfel cum ar fi ajuns la cursuri de formare prin București? Degeaba îmi spune mie că doar a căutat pe Internetul ăla și și-a depus scrisoare de intenție prin meil la ONG. Cum adică l a căutat pe Internet? Că nouă nu ne-a spus nimeni de el. Și în Comisia centrală de la olimpiadă, auzi, sigur se are bine cu cineva de pe la minister. A avut noroc anul trecut cu clasele alea bune, de unde i-au ieșit niște elevi olimpici, că altfel nu e nimic de capul ei. Cam ca nespălatul ăla de Iordache, proful de mate, că și de ăla se miră lumea ce noroc are, cu atîtea rezultate la concursuri, la cum arată. Dar e normal, îl ține directoarea în brațe și îi dă cele mai bune clase. Ciudată slăbiciune are și asta, pentru așa o stîrpitură de om.

Dar mai e și dl director Buchiș. Ce om, ce carieră! Fost inspector de matematică. Autor, coautor, mare renume. S-a retras la școala lui, să o pună pe picioare. Liceu de vîrf. Acum, de cînd a venit el și a pus toate în ordine. Fără el, unde era școala asta? Vă aduceți aminte, domnilor colegi? Colegele, profesoare, stau cu capetele plecate. Iar domnișoara Sonia chiar roșește, pentru că în pauza dinainte de consiliu, după ce a muștruluit-o, în biroul lui, pentru că a văzut-o luîndu-și catalogul din cancelarie după ce sunase, or el a spus clar că, atunci cînd sună, profesorii trebuie să fie deja în fața claselor, așadar după ce a mustrat-o, s-a ridicat de pe scaunul lui de piele, și-a aranjat părul alb pe scalp și s a apropiat de ea, luînd-o pe după talie și strîngînd-o pînă sub sîni cu mîna stîngă, ei, domnișoară, mai multă rigoare! Iar ea s-a strecurat cu greu pe sub brațul lui, dar vă rog, domnule director, sigur, am să fiu mai atentă. Unde ar fi fost școala asta fără el? Și acum, dacă ați semnat convocatorul, toată lumea la ore, căci eu am de fugit la inspectorat. Și-aleargă, grăbit, să nu întîrzie, nu înainte de a lua din birou cele două plase cu cafea și whiskey pentru inspectorul general și pentru adjunct, în vreme ce exersează, din reflex, în gînd, gestul aplecării respectuoase a capului.

În urma directorului Buchiș, profesorii se grăbesc spre sălile de clasă. O face și dl Fretea, uitîndu-se la ceas. E abia unșpe, frate, îi spune colegului de alături, care nu-l aude, ci-l depășește grăbit. Abia unșpe și mai am două ore cu tembelii ăștia, cărora oricum nu le intră nimic în cap, că n-au de unde, dom’le, dacă așa i-au făcut retardații ăia de părinți, în loc să folosească decent, ca tot omul, prezervative. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.