În urmă cu cîțiva ani, lucrînd cu o clasă de a IX-a proza lui Caragiale „La hanul lui Mînjoală“, am pornit de la vorba, cunoscută de tot omul, „Diavolul se ascunde în detalii“. Nici nu prea contează ce aveam de gînd cu ea, însă istoria în sine e importantă. Aveam două ore legate la clasa respectivă. În pauza dintre cele două ore mă anunță elevul de serviciu că mă caută cineva. Era mama unui elev. Vă rog să rețineți: folosisem sintagma la începutul primei ore, iar în pauză mama mă căuta deja „pe viu“. E drept, lucra în apropiere, chiar la Primărie, cum a ținut să mă informeze (deci să mă prevină/sperie/amenințe) și nu avusese de făcut decît cîțiva pași. Concret, doamna se arăta scandalizată de faptul că folosisem sintagma și mai ales cuvîntul acela interzis, căci, mi-a mărturisit, dînșii, ca părinți, au dorința de a-și crește copiii în valorile creștinismului, departe de ispite/rău/păcat etc. Pe scurt, contactul cu diavolul voiau să-l evite. Nu era foarte clar ce îmi reproșa pentru că, la drept vorbind, nici textul lui Caragiale nu promovează încrederea în sau dedarea la căile răului, nici sintagma folosită de mine ca pretext nu zice că e bine să cădem pradă păcatelor diavolești. Ci, mai degrabă, să fim atenți că uneori diavolul e ascuns binișor unde nu te aștepți. De fapt, ce o speria pe doamnă era însuși contactul cu conceptul. Ceea ce voia dînsa era să nu existe deloc atingere între răul lumii/păcat/ispită și fiul ei. Ignorînd evidența că, dacă ar fi posibilă o astfel de izolare, însuși răul lumii/păcatul/ispita ar deveni inoperante și nu ar mai exista logică a luptei împotriva lor. Dialogul a fost nu foarte lung și nu foarte tensionat, totuși, trebuie să recunosc. În cele din urmă s-a arătat destul de înțelegătoare, acceptînd că nu am dorit să zdruncin niște valori.

De ce mi-am amintit acum acest episod? Recent, un scandal a izbucnit în mediul educațional. Vuiesc Facebook-ul și media (atît cît se vede prin bulele mele) de cazul profesoarei de engleză care a fost reclamată de o mamă pentru că i-a învățat pe elevi cuvinte vulgare. Concret, profesoara i-a învățat pe elevi cum se spune „laba piciorului“, adică „foot“. Nu dezvolt chestiunea fonetică, înțelegeți, desigur, în ce constă isteria. Căci altfel nu-i putem spune. Mama a fost la profesoară, care s-a apărat cu dicționarul, mama a reclamat apoi la inspectorat, de acolo au ieșit niște reacții în presă etc.

În urmă cu vreo doi ani, un alt caz zguduia o școală, un județ (sigur, pe nișa profesională corespunzătoare) și mai ales un om, un profesor. Cazul poeților Rimbaud și Verlaine, prinși într-un flagrant amoros de cîteva secunde, într-un gest de tandrețe inadecvată, cîteva cadre ale unui sărut, în scenariul filmului Eclipsă totală. Elevilor li s-a recomandat de către profesoara de română – fără a li se impune, ci cu titlu facultativ – să vizioneze acest film, în care este ilustrat decadentismul boem al simbolismului. Circumscrierea curentului nu poate fi făcută fără referire la întreaga atmosferă care a generat noile manifestări estetice ale timpului: decadentismul unei e­poci, cu toată gestica sa boemă, pe fundalul unei liberalizări a ideilor și a concepțiilor despre lume și viață. Cei doi protagoniști, Verlaine și Rimbaud, sînt repere incontestabile ale momentului, ale zorilor modernismului literar și este de notorietate relația intimă dintre ei. A o trece sub tăcere este o formă de ipocrizie, iar vizionarea filmului nu poate fi considerată, la polul opus, o incitare la imitație. Filmul nu se concentrează oricum pe asta și nu are nimic vulgar în el. Părintele care a reclamat a găsit însă că e un întreg atac la valorile pe care vrea să le insufle copilului său de clasa a X-a. Știu sigur prin ce a trecut atunci profesoara, cum a fost nedreptățită, anchetată, sancționată, un întreg film în sine s-ar putea instrumenta. Cum cei care ar fi trebuit să o apere s-au ridicat împotriva ei sau au pus discret paie pe foc sau au stat doar deoparte. Sînt cazuri extrem de dure acestea, cu impact teribil de dureros asupra profesorului, tîrît prin comisii de anchetă profesională, umilit sau chiar terorizat.

Sigur, există o diferență, veți spune, și probabil profesoara de acum, cea cu cazul „foot“, nu va avea de îndurat opresiuni, căci evidența adevărului e incontestabilă. În fapt, nu există nici o diferență între cazul ei și al profesoarei cu filmul sau cazul meu cu diavolul din detalii, care doar ce nu a generat atunci vreo reclamație. Sau cazul unei profesoare care a trebuit să argumenteze cu dicționarul folosirea cuvîntului „irefutabil“. Sau alte zeci și sute de cazuri. Diferența e doar de noroc. Cît noroc ai să înțeleagă cel căruia îi explici intenția pe care ai avut-o și, eventual, diferența între valorile estetice și valorile etice. Uneori poți avea noroc să înțeleagă, alteori poți avea ghinion.

Îmi aduc aminte finalui filmului lui Francis Ford Coppola, Godfather. Noul Don, jucat imperial de Al Pacino, îi cere soției, Kay, să nu îi pună întrebări despre afacerile familiei. Totuși, precizează: o singură dată îți dau voie să mă întrebi, o să fac acum, deci, o excepție. „E adevărat, Michael?“, îl întreabă Kay – vizînd, desigur, intenționalitatea negativă a acțiunilor tînărului Corleone. Michael-Pacino o privește în ochi și îi răspune: „Nu!“ Plîngînd de fericire, Kay îl îmbrățișează. Nu mai contează apoi îndoielile pe care le-ar putea avea: verbal, i s-a confirmat că negrul e alb. Iar Mi­chael știe. Știe că, permițîndu-i această singură întrebare, are șansa de a o minți și de a-i liniști sufletul, conștiința. Așa și în cazuri ca acelea de mai sus: părinți, profesori și sistem care preferă să spună un „Nu!“ Nu e adevărat că Rimbaud și Verlaine au avut o idilă. Nu e adevărat că în limba engleză cuvîntul „foot“ există și denumește „laba piciorului“, nu e adevărat că există cuvîntul „irefutabil“ sau cuvîntul „diavol“. Sau că diavolul are reprezentări estetice, la fel ca iubirea, în diversele ei forme de a fi. Sperînd că elevul va crede.

Ce vreau să spun, de fapt: că există o formă de agresiune a părinților care se manifestă în raportul cu profesorii. Că printre părinți există astfel de situații, mi se pare explicabil. Dar sistemul, prin reprezentanții lui de la nivelul conducerii, trebuie obligatoriu să apere profesorii de astfel de agresiuni. Nu să se ralieze cu agresorii sau să pună paie pe foc prin poziții insinuante sau să aibă poziții echivoce, așteptînd instanțe civile să se pronunțe, eventual. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.