Aflu că un important regizor de teatru, veritabil reper în privința montării pieselor lui Shakespeare, vizitînd acum cîteva decenii Verona, a ajuns la balconul Julietei (unul dintre cele mai turistice puncte ale adorabilului oraș). Din curtea interioară a imobilului, în care pătrunzi printr-o intrare boltită, regizorul privea balconul, iar ghidul îi explica precis cum a venit Romeo, cum îl aștepta Julieta, cum a escaladat tînărul înflăcărat de amor balconul și toate celelalte, livrînd detalii de o precizie cinematografică. Regizorul l-a întrerupt pe ghid, întrebîndu-l: „Dar de unde știți dumneavoastră atît de precis că Romeo chiar a urcat în acel balcon și că acolo era Julieta?“ Ghidul s-a întors spre el și a replicat: „Dar dumneavoastră de unde știți atît de sigur că Shakespeare a scris Romeo și Julieta?“ Dialogul, 100% real după sursele mele, are hazul lui tocmai pentru că are atîtea sensuri. În treacăt fie spus, mi ar plăcea mult să fiu și eu vreodată ghidat prin Verona de acest ghid (ce o mai fi cu el, dacă o mai fi?).

În orice caz, cu această întîmplare în minte, am intrat într-o seară splendidă de început de vară în sala de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra pentru avanpremiera spectacolului creat de Andrei Șerban după dificila piesă Zadarnicele chinuri ale dragostei de Shakespeare. Ce potrivire: în biobibliografia autorului, Zadarnicele chinuri… este datată de shakespearologi cam în același an cu Romeo și Julieta!

Dificilă, zic, pentru că, așa cum se știe, acest text shakespearian, poate mai mult decît altele, este atît de dens din punct de vedere lingvistic încît orice traducere/adaptare pierde enorm din intențiile detectabile la lectura originalului. Se -pierd nu doar pluralități de sensuri ale expresiilor, ci și atmosfera sonoră indusă de rostirea verbului shakespearian, aluzii de tot felul, aliterații de un farmec nebun (rostiți doar titlul ei, Love’s Labour’s Lost, ca să aveți o idee despre ce vorbesc), ritmuri implicite – în fine, se știrbește ine-vitabil acel tot genial care ne lasă și astăzi, la secole distanță, muți de admirație în fața artei celui mai important dramaturg care a creat vreodată pe această planetă.

Cu Zadarnicele chinuri…, îmi pare că montarea e încă și mai dificilă. Este una dintre piesele de tinerețe scrise de Shake-speare, pe cînd abia împlinise 30 de ani. Mulți experți spun că, în biobibliografia sa, Zadarnicele chinuri… este mai degrabă un episod în care tînărul dramaturg își încearcă mîna. Un exercițiu de geniu în ale limbajului. E ca și cum, apucîndu-se de scris piese, autorul încearcă limitele limbii ce se va rosti pe scenă. Cele mai multe dintre replici sînt veritabile teste de anduranță pentru cuvinte – Shakespeare pare că încearcă limba engleză să vadă cît ține, pînă unde poate să ducă, cît de maleabilă este pentru a duce gîndul său acolo unde vrea el. Piesa e un fel de banc de încercare a limbii. O luxurianță a manipulării cuvintelor! După ce citești piesa în original, nu poți să nu ai o mică teamă cînd te duci s-o vezi pe scenă – oare cît din ceea ce ai simțit și ai înțeles la lectură rămîne pe scenă, cînd piesa devine vie, prin actori?

De fapt, orice regizor care montează Shakespeare știe că nu va putea evita niciodată riscul de a primi, imediat, reproșul că spectacolul său „nu e Shakespeare“. Realist vorbind, autorul unui spectacol de Shakespeare are două variante: fuge de Shakespeare sau fuge după Shakespeare. Îl trădează sau îl urmează. Îl ia drept pretext pentru a explora (alt)ceva sau îl ia drept ocazie pentru a-l găsi chiar pe el. Admit că ambele căi pot fi pasionante, dar cred că e onest să precizez că, după gustul meu, prefer a doua variantă – cea în care Shake-speare rămîne misterul principal, sursa și scopul deopotrivă.

Ceea ce au reușit Andrei Șerban și excelenții săi actori în această montare este remarcabil pentru că încîntarea pe care o produce viul scenic spulberă cu totul teama pur livrescă despre care am vorbit mai sus.

Andrei Șerban ține totul într-un echilibru fin al bunului-gust, într-un fel de simplitate inocentă (încă și mai mult pusă în evidență de contrapunctul scenei agresiunii moscoviților), reușind un spectacol de o autenticitate și de o prospețime cuceritoare. Totul este rotund – nimic în plus, nimic în minus! Am rîs, m-am emoționat, am filozofat în gînd, am devenit melancolic, apoi iar am rîs, am fost cu actorii pe scenă, apoi i-am privit din „înaltul“ scaunului meu de spectator, apoi iar am fost cu ei și iar am rîs. Nimic vulgar, nimic șocant, nici o secundă de „tras la public“ (și spectatorii de teatru știu cît e de greu să ții actorul român departe de cabotinism cînd joacă comedie!), nici o secundă de plictis, nici o clipă în care gîndul îți zboară în altă parte. Pur și simplu, bucuria pură a teatrului!   

În Zadarnicele chinuri…, Shakespeare induce o tensiune intelectuală și emoțională excepțională în jocul replică-contrareplică. Personajele toate iau cuvintele unul din gura celuilalt și le întorc pe alte, nebănuite, fețe, dezvăluindu-și, astfel, trăsăturile. Cunoști personajele după cum se relaționează în replici unul cu celălalt. N-ai stări, n-ai tăceri, n-ai priviri. Totul se consumă în cuvinte. În piesă, ca-n viață, se întîlnesc proștii cu deștepții, naivii cu șmecherii, închipuiții cu scepticii, iar sarabanda caracterelor nu se oprește nici o clipă. Cu inteligență și subtilitate, adaptarea cu care au lucrat Andrei Șerban și trupa sa, realizată de Daniela Dima, a reușit să redea limpede și această particularitate a scriiturii. Însă marea reușită a acestei adaptări, după părerea mea, este că a reușit să redea, „în viu“, ambiguitatea de subtext care există mereu la Shakespeare. Chiar și în piesele lui socotite „ușurele“, cum e aceasta, Shakespeare este ambiguu și, cumva, armonios contradictoriu. Ce-i iubirea asta? Joc sau foc? Ce-i cu fetele astea? Sînt cinice sau jucăușe? Cine pe cine ia în serios în acest joc: ei pe ele, iubindu-le cu adevărat, sau ele pe ei, luînd asediul lor romantic ca pe o cerere în căsătorie? Ce-i cu băieții ăștia? Chiar trec ei prin experiența care le schimbă viețile? Cînd vestea morții cade peste toți, căci orice joc omenesc împietrește cînd vine moartea, încercările lor devin grave. Moartea cuiva îi îndepărtează și face improbabile fericitele căsătorii finale la care te-ai fi așteptat după regulile comediei, căci băieții au dovedit că nu-și pot ține jurămintele. Și cum s-au jucat băieții de a asceza la început, ca să fie nevoiți să o cunoască cu adevărat la sfîrșit! Shakespeare este unicul comediograf care a putut să facă publicul să simtă în umbra comediilor sale cele mai strălucitoare abisul întunecat al omenescului. Iar Andrei Șerban și actorii săi au reușit să îl redea pe Shakespeare în toată această genială complexitate.

Spectacol acesta a dat conținut uneia dintre zilele pe care le-am avut de trăit pe lumea asta. Ca în în-tîmplarea de la Verona, Andrei Șerban mi-a fost ghid în acest text shakespearian și eu l-am întrebat: „De unde știi tu atît de precis cum a fost cu fetele și băieții aceștia?“, el s-a întors către mine și mi a spus, zîmbind: „Dar tu de unde știi atît de precis că ai văzut o piesă de Shake-speare?“ Uite că știu…